Decizia ÎCCJ nr. 22/2022 (HP)Punctul XII

XII. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a II-a penală, sub aspectul admisibilității acesteia, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală reține următoarele: XII.1. Cu privire la admisibilitatea sesizării În conformitate cu dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală, „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.“ Examinând îndeplinirea acestor condiții în cauză, se constată că sunt îndeplinite condiția referitoare la existența unei cauze aflate în curs de judecată în ultimă instanță, Curtea de Apel București fiind învestită ca instanță de apel, precum și condiția referitoare la nestatuarea anterioară de către instanța supremă în cadrul unui mecanism de unificare a practicii judiciare asupra chestiunii ce face obiectul sesizării. Totodată, problema de drept este susceptibilă de a fi soluționată în mod diferit de instanțe, iar de lămurirea respectivei chestiuni de drept depinde soluționarea pe fond a cauzei în care a fost invocată. ... XII.2. Cu privire la fondul chestiunii de drept În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 338 alin. (2) din Codul penal, fapta oricărei persoane de a modifica starea locului are în vedere și schimbarea poziției vehiculului implicat într-un accident de circulație, această modalitate concretă de comitere a infracțiunii nefiind exclusă prin simplul fapt că art. 77 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice enumeră distinct interdicția schimbării poziției vehiculului printre obligațiile generale în caz de accident de circulație. Chestiunea de drept supusă dezlegării vizează tipicitatea infracțiunii de părăsire a locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia, prevăzute de art. 338 alin. (2) din Codul penal, ceea ce face necesară analiza infracțiunii în discuție. Potrivit art. 338 alin. (2) din Codul penal, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani fapta oricărei persoane de a modifica starea locului sau de a șterge urmele accidentului de circulație din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane, fără acordul echipei de cercetare la fața locului. Situația premisă constă în existența unui accident de circulație din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane, situație premisă ce pretinde efectuarea cercetării la fața locului și demararea cercetărilor penale necesare pentru constatarea existenței faptelor prevăzute de legea penală și pentru stabilirea răspunderii penale a celor responsabili de producerea accidentului de circulație și a consecințelor acestuia. Așadar, obiectul juridic special al infracțiunii prevăzute de art. 338 alin. (2) din Codul penal îl constituie relațiile sociale privind siguranța circulației pe drumurile publice, infracțiunea fiind prevăzută în capitolul II intitulat Infracțiuni contra siguranței circulației pe drumurile publice, din titlul VII Infracțiuni contra siguranței publice din Partea specială a Codului penal, dar și relațiile sociale privind înfăptuirea justiției, deoarece prin modificarea stării locului sau prin ștergerea urmelor accidentului de circulație este evident că se aduce atingere aflării adevărului în cauza penală. Spre deosebire de art. 338 alin. (1) din Codul penal, unde subiect activ nemijlocit poate fi doar conducătorul vehiculului, instructorul auto ori examinatorul autorității competente, subiectul activ al infracțiunii prevăzute de art. 338 alin. (2) din Codul penal poate fi orice persoană. Elementul material al laturii obiective a infracțiunii în discuție se realizează prin două acțiuni, una constând în modificarea stării locului accidentului de circulație din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane, cealaltă constând în ștergerea urmelor unui asemenea accident de circulație, în ambele cazuri lipsind acordul echipei de cercetare la fața locului. Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru relațiile sociale privitoare atât la siguranța circulației pe drumurile publice, cât și la înfăptuirea justiției, raportul de cauzalitate rezultând ex re din materialitatea faptei. Analiza infracțiunii relevă că rațiunea incriminării operate de art. 338 alin. (2) din Codul penal o constituie deopotrivă protejarea înfăptuirii justiției, consecința fiind aceea că elementul material al laturii obiective prin care se realizează infracțiunea se raportează și la această rațiune avută în vedere de către legiuitor. Ca atare, orice modificare a stării locului accidentului sau ștergere a urmelor accidentului, fără acordul echipei de cercetare la fața locului realizează elementul material al infracțiunii. Faptul că nu interesează scopul sau motivația avută în vedere de către autor este cu atât mai evident cu cât chiar situația premisă presupune un element a priori prin el însuși de o gravitate ridicată, respectiv existența unui accident de circulație din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane. Prin urmare, în lipsa acordului echipei de cercetare, orice modificare a stării locului accidentului și orice ștergere a urmelor accidentului de circulație, având urmările grave menționate, duc la consumarea infracțiunii. Particularitatea infracțiunii analizate este dată de prevederea chiar în textul de incriminare a cauzelor de tipicitate negativă sau de excludere pentru infracțiunea de părăsire a locului accidentului, cazuri în care fapta nu constituie infracțiunea de părăsire a locului accidentului. Astfel, art. 338 alin. (3) din Codul penal prevede expres că părăsirea locului accidentului nu constituie infracțiune, printre altele, b) în ipoteza în care conducătorul vehiculului, în lipsa altor mijloace de transport, transportă el însuși persoanele rănite la cea mai apropiată unitate sanitară în măsură să acorde asistență medicală necesară și la care a declarat datele personale de identitate și numărul de înmatriculare sau înregistrare a vehiculului condus, consemnate într-un registru special, dacă se înapoiază imediat la locul accidentului și c) în ipoteza în care conducătorul autovehiculului cu regim de circulație prioritară anunță de îndată poliția, iar după terminarea misiunii se prezintă la sediul unității de poliție pe a cărei rază de competență s-a produs accidentul, în vederea întocmirii documentelor de constatare. Se observă că ambele ipoteze implică schimbarea poziției autovehiculului. Argumentul potrivit căruia cauzele de excludere operează doar în cazul infracțiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal nu este valid, de vreme ce, de exemplu, în ipoteza de la lit. b) , anterior citată, referința la art. 338 alin. (2) din Codul penal este evidentă și exclusivă, deoarece doar la art. 338 alin. (2) din Codul penal situația premisă expresă din textul de incriminare implică un accident de circulație din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane. Ca atare, din prevederea de către legea penală în mod limitativ a cazurilor în care schimbarea poziției autovehiculului nu constituie infracțiune reiese că numai în aceste situații este exclus cu desăvârșire ca schimbarea poziției autovehiculului să realizeze tipicitatea infracțiunii. De aceea, este eronată teza contrară din opinia exprimată în încheierea de sesizare, potrivit căreia simpla schimbare a poziției vehiculului implicat în accident nu ar realiza tipicitatea, dar și aici cu excepția - nota bene avansată de către emitentul opiniei juridice - ipotezei în care schimbarea poziției vehiculului ar conduce la reconfigurarea stării locului accidentului prin indicarea unui alt loc al accidentului. Procedându-se în această manieră, se ajunge la configurarea subiectivă a tipicității unei infracțiuni de către interpretul normei juridice, în detrimentul configurării legale a tipicității și a excepțiilor de la aceasta efectuate expres de către legiuitor. În argumentarea tezei menționate s-a mai afirmat că s-ar încălca principiul fundamental al legalității incriminării prevăzut de art. 1 alin. (1) din Codul penal, câtă vreme legiuitorul enumeră doar în art. 77 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice obligația oricărei persoane de a nu schimba poziția vehiculului, fără să o mai prevadă însă în art. 338 alin. (2) din Codul penal. Se observă că art. 77 alin. (3) prevede că este interzis oricărei persoane să schimbe poziția vehiculului implicat într-un accident de circulație în urma căruia a rezultat moartea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau a mai multor persoane, să modifice starea locului sau să șteargă urmele accidentului fără încuviințarea poliției care cercetează accidentul. Textul menționat face parte dintr-o lege nepenală, respectiv din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, capitolul V intitulat Reguli de circulație, secțiunea a 5-a referitoare la Obligații în caz de accident. Noul Cod penal a consacrat principiul legalității incriminării în art. 1 alin. (1) , statuând că legea penală prevede faptele care constituie infracțiuni, spre deosebire de Codul penal anterior care prevedea în art. 2 că legea prevede care fapte constituie infracțiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor și măsurile ce se pot lua în cazul săvârșirii acestor fapte. După cum s-a observat în doctrină^1 noua formulare este corectă, deoarece subliniază că legea penală și nu legea, în general, prevede care fapte constituie infracțiuni. ^1 Antoniu G., în Explicații preliminare ale Noului Cod penal, vol. I, pag. 20, Ed. Universul Juridic, București, 2010. Așadar, principiul legalității incriminării a fost adus în discuție în mod inadecvat, prin definiția sa legală impunând expres că doar legea penală prevede care fapte constituie infracțiuni. Pe această cale, s-a ajuns la formularea concluziei eronate că, prin art. 77 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, legiuitorul a modificat atât conținutul constitutiv al infracțiunii de părăsire a locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia, cât și obligațiile conducătorilor vehiculelor implicate în accidente rutiere, deși din nicio dispoziție legală nu reiese prima teză. Prin urmare, tipicitatea infracțiunii prevăzute de art. 383 alin. (2) din Codul penal nu este restrânsă de o dispoziție nepenală, dedusă din numărul obligațiilor în caz de accident din cuprinsul art. 77 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice. În fine, realizarea tipicității infracțiunii prevăzute de art. 338 alin. (2) din Codul penal în concret prin schimbarea poziției vehiculului implicat într-un accident de circulație în urma căruia a rezultat moartea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau a mai multor persoane, fără acordul echipei de cercetare la fața locului, reprezintă o chestiune de aplicare a legii penale, nicidecum o analogie în defavoarea persoanei acuzate. Textul art. 338 alin. (2) din Codul penal este suficient de clar și de previzibil pentru a se înțelege exact de către orice destinatar în ce constă fapta oricărei persoane, care, fără acordul echipei de cercetare la fața locului, modifică starea locului sau șterge urmele accidentului de circulație din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane. De altfel, prin Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunțată în Cauza Coeme și alții împotriva Belgiei, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a statuat obligația statelor membre de a defini clar infracțiunile și pedepsele pe care le reprimă. În Hotărâre (pct. 145) și în jurisprudența dezvoltată ulterior s-a afirmat că această condiție este îndeplinită atunci când justițiabilul poate cunoaște, din formularea dispoziției relevante și, dacă este necesar, cu ajutorul interpretării instanțelor referitoare la aceasta, ce acte și omisiuni îi angajează răspunderea penală. ... ...