Decizia ÎCCJ nr. 64/2022 (HP)Punctul IV

IV. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție Completul de judecători de cameră preliminară de la instanța care a formulat întrebarea, referitor la prima chestiune de drept pusă în discuție, respectiv durata termenului maxim în care judecătorul de cameră preliminară verifică dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurilor asigurătorii, a apreciat că în cadrul procedurii camerei preliminare termenul maxim pentru verificarea temeiurilor anterior menționate este cel de un an. Astfel, a constatat faptul că legiuitorul a stabilit, în mod expres, termene maxime în interiorul cărora trebuie verificată măsura asiguratorie doar în cazul fazei camerei preliminare și a judecății, omițând a face acest lucru în cazul camerei preliminare. Rațiunea este una evidentă, reflectată în dispozițiile art. 343 din Codul de procedură penală, potrivit cărora durata procedurii în camera preliminară este de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanță. Adeseori, însă, durata camerei preliminare este superioară termenului anterior indicat, generând necesitatea verificării măsurii asigurătorii și, implicit, raportarea la o durată maximă a perioadei pe parcursul căreia măsura asiguratorie nu a făcut obiectul unui control judiciar ex officio. Suplimentar față de aceste aspecte, completul de judecători de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel București - Secția I penală a considerat că nu poate fi aplicabil în faza camerei preliminare termenul de 6 luni instituit pentru verificarea măsurilor asigurătorii în cursul urmăririi penale, întrucât absența instituirii unui termen pentru verificarea măsurii asigurătorii nu s-ar putea justifica prin neimpunerea verificării măsurii asigurătorii chiar în cazul perioadei maxime de 60 de zile aferente fazei camerei preliminare. În ipoteza în care măsura asiguratorie a fost verificată în cursul urmăririi penale, iar ulterior a fost sesizată instanța, intervalul de timp trecut de la ultima verificare anterior sesizării instanței intră în cuprinsul perioadei maxime următoare în care trebuie verificată măsura, astfel că se pot ivi situații în care un eventual interval de 6 luni ar expira chiar în cuprinsul celor 60 de zile, durata maximă a fazei camerei preliminare. În mod evident în ipoteza unui interval de un an nu s-ar putea afla într-o astfel de situație, neputând trece mai mult de 6 luni de la ultima verificare anterior sesizării instanței, întrucât s-ar fi impus o nouă verificare de către organul de urmărire penală. În aceste condiții, în absența unei reglementări exprese, în urma interpretării sistematice a dispozițiilor procesual penale, completul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel București a apreciat, în dezacord cu contestatorul inculpat, că este aplicabil termenul prevăzut de legiuitor pentru verificarea măsurilor asigurătorii în cursul judecății, procedura camerei preliminare fiind mai apropiată de faza judecății. Astfel, completul de cameră preliminară a reținut că, prin Decizia Curții Constituționale nr. 641/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie, a arătat că procedura camerei preliminare este o etapă de sine stătătoare a procesului penal, distinctă atât de cea a urmăririi penale, cât și de cea a judecății, și că este o procedură cu caracter jurisdicțional, având în vedere că activitatea judecătorului de cameră preliminară se circumscrie acelorași competențe materiale, teritoriale și personale ale instanței din care face parte. Față de considerentele deciziei Curții Constituționale, curtea a apreciat că trebuie aplicat termenul de verificare impus instanței în faza judecății, câtă vreme instanța de judecată și judecătorul de cameră preliminară au aceeași competență materială, personală și teritorială, competența funcțională a acestuia din urmă fiind diferită. Faptul că în cazul măsurilor preventive legiuitorul a instituit același termen de 30 de zile pentru verificarea măsurilor arestului preventiv și arestului la domiciliu ca în cursul urmăririi penale nu reprezintă un argument în sens contrar, legiuitorul impunând acest termen în considerarea dreptului afectat - dreptul la libertate și a importanței acestuia într-o societate democratică. Situația nu este una comparabilă în cazul dreptului de proprietate afectat temporar de o măsură asiguratorie. În concluzie, completul de judecată a apreciat că, de vreme ce instanța de judecată a fost sesizată cu rechizitoriu, judecătorul de cameră preliminară are obligația de a verifica din oficiu dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurilor asigurătorii în cursul termenului de un an. Cu privire la cea de-a doua chestiune de drept invocată în cauză, respectiv natura termenului maxim în cursul căruia judecătorul de cameră preliminară verifică dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asiguratorii, completul de judecători de cameră preliminară a apreciat că acesta este un termen de recomandare, și nu unul de decădere, în privința instituției măsurilor asiguratorii, întrucât textul de lege nu cuprinde o dispoziție expresă care să prevadă sancțiunea încetării de drept a măsurii asiguratorii. În opinia aceluiași complet, nu s-ar putea ajunge la concluzia încetării de drept a măsurii asiguratorii pentru identitate de rațiune raportat la aceea care intervine în cazul nerespectării termenului prevăzut, în cazul verificării măsurilor preventive, respectiv încetarea de drept a măsurii, conform dispozițiilor art. 241 din Codul de procedură penală, întrucât măsura asiguratorie afectează cu caracter temporar dreptul la proprietate în sensul atingerii doar în parte a atributelor dreptului de proprietate, în timp ce măsura preventivă afectează dreptul la libertate în substanța sa. Mai mult decât atât, în cazul anumitor bunuri încetarea de drept a măsurii asigurătorii, prin simpla expirare a termenului prevăzut de lege, nu ar fi de natură să producă efecte, fiind necesar un act care să constate încetarea de drept (de exemplu, în cazul bunurilor imobile radierea din cartea funciară a măsurii asigurătorii se face pe baza actelor prevăzute în Regulamentul de avizare, recepție și înscriere în evidențele de cadastru și carte funciară, aprobat prin Ordinul directorului general al Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară nr. 700/2014; poprirea bancară nu va fi ridicată în absența unui act provenind de la organul judiciar etc.). Rațiunea modificării normei procesual penale a fost aceea de a crea o obligație pozitivă a organelor judiciare de a analiza periodic, din oficiu, legalitatea și temeinicia măsurilor asigurătorii, precum și necesitatea menținerii acestora, inclusiv din perspectiva proporționalității măsurilor raportat la ingerința acestora în dreptul de proprietate, verificarea fiind justificată și de riscul ca valoarea bunurilor indisponibilizate să sufere modificări. Acest examen al proporționalității a fost consacrat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele Credit Europe Leasing IFN - S.A. împotriva României, Wellane împotriva României și Cernea împotriva României, în scopul asigurării unei protecții mai eficiente a dreptului de proprietate și a unui just echilibru între interesul general al societății și interesele persoanei căreia îi aparțin bunurile cu privire la care s-a instituit măsura sechestrului asigurător. Prin urmare, rolul termenelor de 6 luni, respectiv un an, stabilite în cuprinsul art. 250^2 din Codul de procedură penală, este acela de a garanta exercitarea obligației organelor judiciare de a verifica subzistența temeiurilor care au determinat luarea sau menținerea măsurilor asigurătorii. În lipsa acestor verificări ori dacă ele se realizează cu depășirea termenelor stabilite de legiuitor, sunt încălcate standardele statuate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind examenul proporționalității și necesității măsurii. Față de aceste aspecte, completul a concluzionat că termenele sunt procedurale și imperative, fiind necesară respectarea acestora de către organele judiciare. Legiuitorul a instituit o singură ipoteză de încetare de drept a măsurii asigurătorii, respectiv în ipoteza în care în termen de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii prin care acțiunea civilă a fost lăsată nesoluționată în temeiul art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală persoana vătămată nu a introdus acțiune în fața instanței civile - art. 397 alin. (5) din Codul de procedură penală. ...