Decizia CCR nr. 409/2013Paragraful 9

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că în situaţia în care din probele administrate în faza de urmărire penală rezultă că fapta există, iar inculpatul o recunoaşte, potrivit dispoziţiilor art. 320^1 din Codul de procedură penală, dar încadrarea juridică a faptei făcută de către procuror în actul de sesizare a instanţei este una greşită, instanţa, luând act de recunoaşterea vinovăţiei de către inculpat, va proceda la judecarea cauzei şi la pronunţarea unei soluţii netemeinice şi nelegale, potrivit acestei încadrări. Se arată, de asemenea, că, potrivit textelor criticate, instanţa de judecată este ţinută să pronunţe, în fiecare caz, o hotărâre de condamnare, întrucât acestea exclud achitarea pe baza lipsei pericolului social al faptei, potrivit art. 10 alin. 1 lit. b) ^1 coroborat cu art. 11 din Codul de procedură penală, şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ, conform art. 18^1 din Codul penal. Se mai susţine că dispoziţiile alin. 4 al art. 320^1 din Codul de procedură penală, prin folosirea noţiunii de "infracţiune", încalcă principiul prezumţiei de nevinovăţie, reglementat la art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală.