DECIZIE 3807/2022Punctul I

I. „Instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești“ - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă. Astfel, primul motiv de nelegalitate invocat, respectiv încălcarea principiului ierarhiei actelor juridice consacrat de prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative și reluat în art. 108 (fost 107) din Constituție, a fost soluționat în mod eronat de către instanța de fond, printr-o imixtiune nepermisă a instanței de fond în atribuțiile puterii legislative. Așa cum a arătat, principiul ierarhiei actelor juridice este consacrat de prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative care, la alin. (3) al art. 4, intitulat „Ierarhia actelor normative“, prevede că: „Actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă.“ Art. 77 din Legea nr. 24/2000 statuează că actele date în executarea unui act normativ se emit numai pe baza și în executarea legilor, a hotărârilor și a ordonanțelor Guvernului. Faptul că hotărârile de Guvern, ca acte administrative cu caracter normativ, se adoptă exclusiv în vederea organizării executării legilor rezultă, indiscutabil, și din prevederile art. 11 lit. c) si art. 26 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, în vigoare la data adoptării H.G. nr. 1.041/2000. Acest principiu este regăsit și în Constituția României la art. 1 alin. (5) . Mai mult, potrivit art. 108 (fost art. 107) din Constituție: (1) Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe. (2) Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor. Așadar, conform Legii supreme a țării, actele normative date în executarea actelor normative primare (legi sau ordonanțe de Guvern) trebuie să fie emise cu respectarea competenței constituționale și legale a organului emitent și cu respectarea actelor normative cu forță juridică superioară. Este consacrat astfel regimul constituțional al hotărârilor Guvernului, potrivit căruia hotărârile trebuie să se întemeieze pe lege sau pe un act normativ cu forță juridică a legii. Aceste dispoziții constituționale sunt dezvoltate și în cuprinsul Legii nr. 24/2000 și subsecvent în H.G. nr. 555/2001 privind aprobarea Regulamentului privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului din 7.06.2001 (în vigoare la data adoptării H.G. nr. 1.041/2003). Apreciază că raționamentul instanței de fond, potrivit căruia, „chiar dacă acordarea facilităților pensionarilor din domeniu energiei s-ar fi stabilit prin act juridic de forța legii, actul respectiv ar fi produs același efect în patrimoniul reclamantei“, este profund eronat și încalcă chiar regimul constituțional al hotărârilor de Guvern, care, așa cum a arătat, trebuie să se întemeieze pe lege sau un act normativ cu o forță superioară. Este cert că hotărârea atacată nu a fost întemeiată pe un act normativ cu forță superioară, acest fapt nefiind tăgăduit. De altfel, pârâta nu a precizat temeiul în baza căruia a adoptat H.G. nr. 1.041/2003, limitându-se la a invoca Legea nr. 254/2010 ca act ce a stat la baza emiterii H.G. (act normativ emis ulterior adoptării H.G. nr. 1.041/2003 și fără legătură cu prezenta cauză). Principiul legalității implică, pe de o parte, faptul că administrația trebuie să respecte ierarhia normelor, iar, pe de altă parte, faptul că aceasta nu poate acționa dacă nu este „abilitată“ de o regulă de drept. Această abilitare privește competența autorității administrative de a emite un act administrativ. Prin urmare, principiul legalității presupune ca un act să fie conform cu întreaga piramidă a actelor cu forță juridică superioară, forța unui act fiind dată de poziția unui organ în ierarhia autorităților publice. Instanța nu se poate substitui voinței legiuitorului care a consacrat expres principiul ierarhiei actelor juridice, întrucât echivalează cu o ingerință a instanței în activitatea de legiferare. Or, în speță, instanța a încălcat acest principiu constituțional și a stabilit eronat că, deși actul contestat nu se întemeiază pe un act cu forță superioară, chiar dacă facilitățile erau reglementate prin lege, finalitatea actului ar fi fost aceeași, respectiv reclamanta ar fi fost obligată să suporte aceste facilități. Astfel, instanța de judecată nu are competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, întrucât ar încălca principiul separației puterilor în stat consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1) potrivit cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării. Din moment ce legiuitorul a stabilit expres că hotărârile Guvernului trebuie întemeiate pe un act normativ cu forță superioară, instanța de fond trebuia doar să verifice temeiul în baza căruia H.G. contestată a fost adoptată, iar, în cazul în care nu exista un asemenea act, să dispună anularea hotărârii. În acest context, soluția dată de instanța de judecată se bazează pe o analiză greșită a principiilor aplicabile și reprezintă o ingerință nepermisă a instanței în activitatea de legiferare, astfel că se impune admiterea recursului pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă. ...