Decizia ÎCCJ nr. 30/2022 (HP)Punctul III

III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție Instanța de trimitere a precizat că, în înțelesul art. 89 alin. (1) din Codul penal, este posibilă anularea amânării aplicării pedepsei în ipoteza în care, pentru infracțiunea descoperită pe parcursul termenului de supraveghere, s-a pronunțat o soluție de amânare a aplicării pedepsei. Astfel, chestiunea de drept din prezenta speță vizează formularea art. 89 alin. (1) din Codul penal, conform căruia, în ipoteza în care, pe parcursul termenului de supraveghere, se descoperă că persoana supravegheată mai săvârșise o infracțiune până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care sa dispus amânarea, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen, amânarea se anulează, fiind discutabil dacă legiuitorul a avut în vedere aplicarea unei pedepse cu închisoarea sau doar stabilirea unei asemenea pedepse, raportat și la inadvertențele în aplicarea art. 89 alin. (2) din Codul penal, respectiv art. 582 alin. (3) din Codul de procedură penală. În opinia instanței de trimitere, interpretarea gramaticală a textului de lege în discuție este insuficientă pentru identificarea voinței reale a legiuitorului, fiind evident faptul că dispozițiile art. 89 alin. (1) și (2) din Codul penal sunt divergente, în condițiile în care alin. (1) stabilește că pentru anularea amânării aplicării pedepsei este necesar ca pedeapsa pentru infracțiunea nou-descoperită să fi fost aplicată, iar conform alin. (2) , ar fi posibilă ulterior anulării amânarea aplicării unei pedepse care a fost deja aplicată, ceea ce ar însemna că, de fapt, în condițiile alin. (1) era suficient ca pedeapsa pentru infracțiunea nou-descoperită să fi fost doar stabilită, cum este cazul în speța de față. În aceeași ordine de idei s-a arătat că, în ipoteza în care sar accepta varianta că anularea s-ar putea dispune doar dacă pedeapsa pentru infracțiunea nou-descoperită a fost aplicată, alin. (2) al art. 89 din Codul penal ar fi lipsit de eficiență, deoarece, odată aplicată pedeapsa, nu ar mai fi posibilă amânarea aplicării acesteia. Pe de altă parte, s-a reținut că interpretarea logico-sistematică a dispozițiilor art. 89 alin. (1) din Codul penal permite identificarea voinței legiuitorului pornind de la integrarea textului legal în logica generală a sistemului de individualizare judiciară a pedepsei și de la conexiunea lui cu art. 89 alin. (2) din Codul penal, fără îndoială intenția legiuitorului nefiind în sensul de a lipsi de eficiență acest din urmă text de lege, context în care sa susținut că, pentru anularea amânării aplicării pedepsei, este suficient ca pedeapsa închisorii dispusă pentru infracțiunea noudescoperită să fi fost stabilită. Această abordare a fost apreciată ca fiind în consens și cu cele susținute de reprezentantul parchetului, în sensul că anularea amânării aplicării pedepsei are drept scop remedierea situației juridice a inculpatului care trebuie repus în situația în care s-ar fi aflat dacă, la momentul judecării sale în Dosarul penal nr. 6.076/211/2020 al Judecătoriei Cluj-Napoca, s-ar fi cunoscut existența infracțiunii ce a făcut obiectul Dosarului nr. 4.850/320/2017 al Judecătoriei Târgu Mureș, respectiv că cea de-a doua infracțiune a fost comisă în termenul de supraveghere al amânării aplicării pedepsei dispuse prin Sentința penală nr. 954 din 9 octombrie 2017 a Judecătoriei Târgu Mureș. Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 475 și art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală, tribunalul a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală cu această chestiune de drept. ...