Decizia ÎCCJ nr. 23/2022 (HP)Punctul X

X. Punctul de vedere exprimat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția judiciară, este în sensul că sesizarea instanței este inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiția de admisibilitate privind existența unei chestiuni de drept ce ar necesita lămuriri sau interpretări. În jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a statuat cu privire la înțelesul ce trebuie atribuit sintagmei „chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei“, regăsită în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală. S-a subliniat, sub un prim aspect, că sesizarea în procedura întrebării prealabile trebuie efectuată doar în situația în care, în cursul soluționării unei cauze penale, se pune problema interpretării și aplicării unor dispoziții legale neclare, echivoce și care ar putea da naștere mai multor soluții. Per a contrario, procedura nu poate fi folosită atunci când aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă loc de îndoială. Referitor la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, s-a susținut că nu reprezintă o reală problemă generată de dificultăți de interpretare a unor dispoziții legale ori de opinii divergente exprimate și argumentate juridic. Astfel, în literatura de specialitate, termenul de 5 zile prevăzut de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, în cadrul căruia procurorul remediază neregularitățile actului de sesizare, este considerat termen procedural și imperativ, în sensul art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, calculat potrivit art. 269 alin. (1) , (2) și (4) și art. 270 alin. (3) din același cod. Termenul de 5 zile sus-menționat este, de asemenea, apreciat ca fiind un termen de decădere, legal și maximal, pe care judecătorul de cameră preliminară nu îl poate prelungi, din oficiu sau la solicitarea procurorului. S-a considerat că decăderea operează cu privire la posibilitatea procurorului de a remedia neregularitățile actului de sesizare, fiind urmată de o soluție procesuală specifică materiei camerei preliminare, respectiv restituirea cauzei la parchet. Posibilitatea ulterioară a procurorului de a întocmi un nou rechizitoriu, care să respecte exigențele judecătorului de cameră preliminară cu privire la regularitatea actului de sesizare, nu îl exonerează pe acesta de obligația de a formula, la momentul sesizării inițiale, o acuzație clară, care să permită stabilirea obiectului și a limitelor judecății și să fie de natură a învesti instanța de judecată. Cu privire la felul actului de remediere, s-a susținut că, în doctrină, s-a exprimat, în mod izolat, opinia că actul de remediere a rechizitoriului nu poate fi decât un alt rechizitoriu, argumentându-se că soluția s-ar impune din perspectiva simetriei formelor, că prin emiterea unui alt tip de act este încălcat principiul unicității soluției procurorului la terminarea urmăririi penale, că rechizitoriul rămas la dosarul cauzei ar fi în continuare unul neregulamentar întocmit, precum și că prin emiterea a două acte distincte în care sunt descrise faptele este adâncit caracterul ambiguu, imprecis al rechizitoriului, înțelegerea acuzațiilor fiind cu atât mai dificilă. În literatura de specialitate, opinia cvasiunanimă este însă în sensul că actul prin care se remediază rechizitoriul nu poate fi în niciun caz un alt rechizitoriu. În argumentarea acestei soluții s-a arătat că emiterea rechizitoriului poate fi realizată numai la finalizarea urmăririi penale, or, urmărirea penală nu a fost reluată, că refacerea rechizitoriului presupune anularea lui, însă constatarea unor neregularități nu echivalează cu constatarea nulității actului, iar rechizitoriul inițial a produs deja efecte juridice specifice. Astfel, remedierea neregularităților actului de sesizare nu se realizează printr-un nou rechizitoriu, ci printr-un act distinct (referat, note, precizări, ordonanță de remediere a neregularităților rechizitoriului), fiind însă necesară confirmarea de către procurorul ierarhic superior a actului prin care procurorul de caz comunică judecătorului de cameră preliminară menținerea dispoziției de trimitere în judecată. Precizările conținute de actul prin care procurorul afirmă că a remediat neregularitățile constatate de judecător, făcând corp comun cu acesta și având aceeași valoare juridică, trebuie să satisfacă toate condițiile de formă ale rechizitoriului, inclusiv cele referitoare la verificarea legalității și temeiniciei de către procurorul ierarhic superior, conform art. 328 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală. De asemenea, s-a apreciat că verificarea legalității și temeiniciei precizărilor făcute de procuror, în procedura prevăzută de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, trebuie realizată în termenul de 5 zile prevăzut de textul de lege menționat. O atare soluție decurge din interpretarea teleologică a dispozițiilor art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, care au ca scop obținerea, într-un termen scurt, a unei poziții procesuale a parchetului cu privire la dispoziția de trimitere în judecată. Astfel, termenul de 5 zile are în vedere procedura de remediere a neregularităților rechizitoriului, privită în ansamblul său, în sensul că în acest termen trebuie parcurse ambele cerințe de legalitate descrise anterior, cerințe care presupun exercitarea unor atribuții atât de către procurorul de caz (îndreptarea neregularităților constatate de judecătorul de cameră preliminară și menținerea dispoziției de trimitere în judecată), cât și de către procurorul ierarhic superior (confirmarea actului emis de procuror). Prin urmare, raportat la conținutul și interpretarea dispozițiilor legale existente în materie, s-a susținut că problema relevată de instanța de sesizare nu reprezintă o veritabilă chestiune de drept, aspect care atrage inadmisibilitatea sesizării. ...