Decizia ÎCCJ nr. 68/2022 (HP)Punctul V

V. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut că sesizarea instanței supreme nu îndeplinește cerințele referitoare la existența unei veritabile chestiuni de drept și a unei relații de dependență între răspunsul dat problemei invocate și soluționarea pe fond a cauzei, prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, solicitând, pe cale de consecință, respingerea acesteia, ca inadmisibilă. Astfel, raportat la art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală, potrivit încheierii instanței de trimitere, solicitarea aparține unei curți de apel învestite cu soluționarea cauzei în ultimă instanță (apelul formulat de către procuror împotriva sentinței pronunțate de către Judecătoria Timișoara). Și cea de-a doua condiție enunțată este îndeplinită, deoarece chestiunea de drept cu a cărei dezlegare a fost sesizată instanța supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă anterioară sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs. În ceea ce privește condiția ca de lămurirea chestiunii de drept ridicate de instanța de trimitere să depindă soluționarea pe fond a cauzei în care a fost invocată, Ministerul Public a apreciat că nu este îndeplinită. Astfel, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție a stabilit pe cale jurisprudențială mai multe principii referitoare la obiectul sesizării prin mecanismul hotărârii prealabile, respectiv chestiunea de drept trebuie să fie veritabilă și să privească interpretarea in abstracto a unor dispoziții legale determinate, să dea o dezlegare cu valoare de principiu, iar nu o rezolvare a unor chestiuni ce țin de particularitățile cauzei (Decizia nr. 14 din 12 mai 2015, Decizia nr. 14 din 18 mai 2016, Decizia nr. 28 din 29 octombrie 2015, Decizia nr. 10 din 12 aprilie 2016, Decizia nr. 68 din 29 septembrie 2021). Pentru a constitui o problemă de drept, premisa de la care se pornește în întrebarea ce formează obiectul sesizării trebuie să își găsească izvorul în dispozițiile legale și nu într-o stare de fapt (Decizia nr. 23 din 16 septembrie 2015). În procedura prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală, instanța supremă poate să dea o rezolvare de principiu cu privire la o chestiune de drept ce influențează soluția în cauză, însă nu determină baza factuală, caracterizarea în drept și nici legea aplicabilă cauzei, aceste prerogative aparținând exclusiv instanței învestite cu soluționarea fondului cauzei (Decizia nr. 21 din 4 iunie 2015). În raport cu principiile jurisprudențiale anterior menționate, problema ridicată de instanța de trimitere nu poate primi o rezolvare de principiu, deoarece identificarea soluției în drept presupune o analiză prealabilă a elementelor de fapt specifice cauzei concrete, demers inadmisibil în cadrul procedurii reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală. Astfel, din modul de formulare a întrebării prealabile ce face obiectul prezentei sesizări rezultă că instanța de trimitere încearcă să lămurească modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante în cazul în care o infracțiune (A) (nejudecată definitiv) este concurentă atât cu infracțiunea (B) ce reprezintă primul termen, cât și cu infracțiunea (C) ce reprezintă al doilea termen al unei recidive postexecutorii, iar până la judecata definitivă a infracțiunii (A), pedeapsa pentru infracțiunea (B) este integral executată. În judecarea apelului Ministerului Public formulat împotriva sentinței pronunțate în primă instanță, Curtea de Apel Timișoara - Secția penală a identificat o problemă de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 38, art. 39, art. 40, art. 41, art. 43 și art. 79 din Codul penal în mecanismul de aplicare a unei pedepse rezultante pentru pluralitatea de infracțiuni săvârșite de către inculpat. Însă, în urma analizei încheierii de sesizare a instanței supreme, în primul rând, problema de drept solicitată a fi lămurită nu vizează interpretarea in abstracto a dispozițiilor menționate, prin stabilirea, în general a conținutului normelor de incriminare, ci aplicarea acestora la cazul concret dedus judecății în funcție de particularitățile speței. Ca atare, Ministerul Public a apreciat că solicitarea instanței de trimitere presupune examinarea situației juridice concrete a condamnatului, cronologia infracțiunilor săvârșite de către acesta și a condamnărilor definitive pronunțate. Or, această analiză este atributul exclusiv al instanței învestite cu judecarea cauzei, depășind astfel limitele procedurii reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală întrucât modul de calcul al pedepsei ce urmează a fi aplicată pentru pluralitatea de infracțiuni nu poate primi o rezolvare de principiu prin pronunțarea unei hotărâri prealabile. În realitate, prin intermediul întrebării prealabile se urmărește stabilirea mecanismului de aplicare a pedepsei în cauza pendinte, raportat la ansamblul condamnărilor suferite de inculpat, la succesiunea acestora și la tipurile de pluralități de infracțiuni identificate. Pe de altă parte, din încheierea instanței de trimitere rezultă că cei doi membri ai completului de judecată au opinii divergente cu privire la problema de drept a cărei dezlegare se urmărește prin intermediul mecanismului hotărârii prealabile. Or, după cum a statuat Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală printr-o decizie de dată recentă, atât timp cât nu există un consens între membrii completului și niciun complet de divergență, conform art. 394 alin. (5) din Codul de procedură penală, care să reflecte opinia majoritară cu privire la obiectul sesizării, încheierea de trimitere nu îndeplinește condițiile pentru ca Înalta Curte de Casație și Justiție să procedeze la o analiză a fondului chestiunii. Pe fondul chestiunii de drept, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a precizat că, potrivit dispozițiilor art. 38 alin. (1) din Codul penal, există concurs real de infracțiuni când două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite de aceeași persoană, prin acțiuni sau inacțiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele. Prin Decizia nr. 42 din 13 octombrie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite într-un recurs în interesul legii, cu privire la care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al instanței supreme a constatat că își păstrează aplicabilitatea și după intrarea în vigoare a Codului penal actual (în acest sens Decizia nr. 22 din 9 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907 din 6 octombrie 2020), s-a constatat că sfera concursului de infracțiuni, cu pluralitate infracțională, se închide prin rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru una dintre infracțiunile concurente și, ca atare, tot ce precedă alcătuiește concursul, iar tot ce urmează constituie recidivă. Raportând aceste dispoziții legale la situația juridică concretă a inculpatului, s-a constatat că după considerarea ca executată a pedepsei de 3 ani închisoare aplicată prin sentința penală rămasă definitivă la 15 aprilie 2013, inculpatul a săvârșit infracțiunile 2 (la data de 17 iunie 2016) și 3 (în perioada 13-14 august 2016), mai înainte de a se pronunța o hotărâre definitivă de condamnare pentru aceste fapte. În consecință, infracțiunile 2 și 3 sunt concurente și reprezintă al doilea termen (multiplu) al unei recidive postexecutorii în raport cu pedeapsa închisorii de 3 ani aplicată pentru infracțiunea 1 și considerată executată. În aceste condiții, devin aplicabile dispozițiile art. 43 alin. (5) din Codul penal, potrivit cărora „dacă, după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată, se săvârșește o nouă infracțiune în stare de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracțiune se majorează cu jumătate“. Prin urmare, instanța de apel urmează să stabilească o pedeapsă pentru infracțiunea 3, în condițiile recidivei postexecutorii, iar ulterior o va contopi, după regulile concursului prevăzute de art. 40 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, cu pedeapsa stabilită deja pentru infracțiunea 2 (va aplica pedeapsa cea mai grea la care va adăuga un spor de 1/3 din cealaltă pedeapsă stabilită). În temeiul dispozițiilor art. 40 alin. (3) din Codul penal, instanța va deduce din durata pedepsei rezultante ceea ce s-a executat din pedeapsa aplicată pentru infracțiunea 2. Întrucât infracțiunea 4 a fost săvârșită de către inculpat la 2 mai 2018, respectiv după rămânerea definitivă a sentinței de condamnare la pedeapsa închisorii de 2 ani pentru infracțiunea 2 și, totodată, după considerarea ca executată a acestei pedepse se constată că infracțiunea 4 nu poate fi considerată în concurs cu infracțiunile 2 și 3, pluralitatea de infracțiuni închizându-se prin rămânerea definitivă prin neapelare a hotărârii din 26 august 2016 de condamnare pentru infracțiunea 2. Prin urmare, pedepsei rezultante stabilite de către instanța de apel pentru infracțiunile concurente 2 și 3 i se vor putea aplica, ulterior, pe calea contestației prevăzute de art. 585 din Codul de procedură penală, regulile menționate la art. 43 alin. (1) din Codul penal privind pedeapsa în caz de recidivă postcondamnatorie în raport cu pedeapsa aplicată pentru infracțiunea 4. ...