Decizia ÎCCJ nr. 68/2021 (HP)Punctul V

V. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării După ce a făcut referire la parcursul cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 4.710/105/2018 al Curții de Apel Ploiești, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, precum și la dispozițiile legale considerate relevante în ceea ce privește obiectul întrebării prealabile, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că sesizarea instanței supreme nu îndeplinește cerințele referitoare la existența unei veritabile chestiuni de drept și a unei relații de dependență între răspunsul dat problemei invocate și soluționarea pe fond a cauzei, prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, solicitând, pe cale de consecință, respingerea acesteia, ca inadmisibilă. În acest sens s-a menționat că, potrivit jurisprudenței constante a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât și atunci când privește o dispoziție de drept procesual, sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată, sub aspectul admisibilității, de împrejurarea ca interpretarea dată de către instanța supremă să aibă consecințe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Totodată, așa cum s-a statuat în practica aceluiași complet, sesizarea trebuie să conducă la interpretarea in abstracto a unor dispoziții legale determinate, iar nu la rezolvarea unor chestiuni ce țin de particularitățile cauzei (deciziile nr. 14 din 12 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015; nr. 14 din 18 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 21 iunie 2016; nr. 4 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 12 aprilie 2017; nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018), deci să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, și nu elemente specifice, individuale, concrete, ale cauzei deduse judecății (Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016). Ca atare, pentru a constitui o problemă de drept, premisa de la care se pornește în formularea întrebării ce reprezintă obiectul sesizării trebuie să își găsească izvorul în dispozițiile legale, și nu într-o stare de fapt, aplicarea legii la situația factuală, astfel cum aceasta a fost stabilită în baza probatoriului administrat, fiind atributul exclusiv al instanței învestite cu soluționarea cauzei (Decizia nr. 23 din 16 septembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 4 noiembrie 2015). Or, s-a subliniat de către parchet că, în cauză, prin întrebarea ce face obiectul sesizării, se solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție să stabilească în ce măsură constituie infracțiunea de acces fără drept la un sistem informatic, prin depășirea limitelor autorizării, fapta persoanei care, fiind autorizată să acceseze o bază de date conținând informații nepublice, ulterior interogării acesteia nu efectuează acte specifice exercitării atribuțiilor de serviciu în legătură cu informațiile pe care le-a accesat, punându-se, astfel, accent pe o împrejurare exterioară și ulterioară accesului propriu-zis, constând în nevalorificarea datelor accesate în cadrul activităților de serviciu. Făcând referire la condițiile de tipicitate obiectivă ale infracțiunii prevăzute de art. 360 din Codul penal, procurorul a arătat, însă, că, din perspectiva întrunirii acestora, nu interesează atitudinea ulterioară a autorului accesului cu privire la datele informatice interogate, ci conduita sa pe durata accesului și măsura în care prin respectiva conduită a respectat sau nu autorizarea acordată, de esența infracțiunii fiind ca accesul la sistemul informatic să se realizeze „fără drept“, sintagmă care, deși nu este definită în Codul penal, are semnificația atribuită prin dispozițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, astfel cum rezultă din considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 183 din 29 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 13 iunie 2018, precum și ale Deciziei nr. 4 din 25 ianuarie 2021 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 171 din 19 februarie 2021. Astfel, potrivit art. 35 alin. (2) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, acționează fără drept inclusiv persoana care depășește limitele autorizării [lit. b) ], analiza unei atari conduite presupunând, potrivit Ministerului Public, o dublă evaluare, atât a existenței autorizării, cât și a conținutului acesteia, care furnizează criteriile obiective în raport cu care se stabilește caracterul legitim sau nu al accesului la sistemul informatic. Așadar, în ipoteza unei autorizări legale, cum este și cea din prezenta sesizare, s-a arătat că instanța verifică actul normativ care stabilește dreptul de a accesa sistemul informatic, limitele autorizării, așa cum rezultă din dispozițiile legale care reglementează competențele și activitățile ce pot fi desfășurate într-un anumit domeniu, și conduita materială a autorului pe durata accesului la sistemul informatic. În concret, în cauza în care a fost formulată întrebarea prealabilă, accesul la bazele de date reprezintă o formă de realizare a atribuțiilor de serviciu, astfel încât conținutul acestora și existența la momentul săvârșirii faptei a vreuneia dintre situațiile prevăzute de lege care reprezintă justificarea legală a accesului sunt limitele pe care instanța trebuie să le analizeze pentru a stabili dacă autorizarea a fost respectată. Ca atare, s-a subliniat de către parchet că o asemenea analiză este întotdeauna de natură factuală, deoarece presupune o evaluare în concret a datelor ce particularizează accesul și trebuie realizată de instanța învestită cu soluționarea fondului cauzei, în contextul verificării tipicității obiective a faptei, din perspectiva elementului material al laturii obiective. Mai mult, pornind de la împrejurarea că prevederile art. 360 din Codul penal reglementează o infracțiune de pericol, ce se consumă în momentul în care autorul, interacționând cu sistemul informatic, are posibilitatea de a beneficia de resursele lui, procurorul a menționat că atitudinea ulterioară a acestuia în raport cu datele informatice accesate, în sensul folosirii lor sau nu în cadrul activității de serviciu, nu poate face obiectul acestei analize, deoarece respectiva conduită intervine după momentul consumării infracțiunii, putând, în condițiile în care îmbracă o formă ilicită, indiferent de caracterul ei omisiv (făptuitorul nu valorifică datele, deși ar fi trebuit să o facă) sau comisiv (autorul folosește datele accesate în interes personal), să fie încadrată eventual într-o infracțiune distinctă (cum ar fi divulgarea informațiilor secrete de serviciu sau nepublice; abuz în serviciu; folosirea, în orice mod, direct sau indirect de informații care nu sunt destinate publicității ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informații), punându-se, astfel, în discuție incidența instituției concursului de infracțiuni și nicidecum existența elementului material al infracțiunii de acces ilegal la un sistem informatic. Raportat la toate aceste considerente, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a concluzionat că aspectul depășirii limitelor autorizării nu poate fi stabilit in abstracto, întrucât concluzia existenței sau inexistenței unei astfel de ipoteze este diferită, în funcție de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze, și că ceea ce se solicită, în realitate, de către instanța de trimitere nu este interpretarea de principiu a unei dispoziții legale, ci lămurirea unei situații concrete, ce face obiectul procesului aflat pe rolul Curții de Apel Ploiești, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin formularea sesizării tinzându-se, de fapt, la rezolvarea conflictului de drept penal dedus judecății și, implicit, la soluționarea de către instanța supremă a fondului cauzei, în sensul de a stabili dacă fapta ce face obiectul acuzației penale este sau nu prevăzută de legea penală, lucru inadmisibil din perspectiva prevederilor art. 475 din Codul de procedură penală. ...