Decizia ÎCCJ nr. 5/2017 (HP)Punctul VI

VI. Punctul de vedere al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Prin concluziile formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia judiciară s-a solicitat respingerea ca inadmisibilă a sesizării Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie privind rezolvarea de principiu a chestiunii de drept ce formează obiectul prezentei cauze, având în vedere că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de art. 475-477 din Codul de procedură penală. Astfel, cu privire la admisibilitatea sesizării, sub aspectul respectării condiţiei ca de lămurirea chestiunii de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, procurorul a menţionat următoarele: a) În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a statuat că este necesar ca sesizarea să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la o rezolvare implicită a unor chestiuni ce ţin de particularităţile fondului cauzei. Aceasta deoarece o atare problemă „nu poate primi o rezolvare de principiu în lipsa elementelor de fapt ce urmează a fi stabilite în urma judecării cauzei respective“. Altminteri, instanţa de trimitere nu tinde la o rezolvare a unei „chestiuni de drept“, în înţelesul pe care art. 475 din Codul de procedură penală îl conferă acestei sintagme (Decizia nr. 14 din 12 mai 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală). S-a mai susţinut că este inadmisibilă, în cadrul procedurii reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală, decelarea unor aspecte de fapt şi, numai consecutiv acestui demers şi raportat la determinarea elementelor de fapt, identificarea soluţiei în drept. „Instanţa supremă, în unificarea practicii judiciare prin mecanismul hotărârii prealabile, vizează acele chestiuni de drept ce influenţează soluţia în cauză, însă nu determină baza factuală, caracterizarea în drept şi nici legea aplicabilă cauzei în ipoteza succesiunii de legi, acestea aparţinând exclusiv instanţei învestite cu soluţionarea acţiunii penale“ (Decizia nr. 31 din 19 noiembrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală). Din examinarea textelor legale evocate rezultă că, în cazul medicului şef de secţie care a încheiat un contract de administrare în temeiul art. 185 alin. (5) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, contractul individual de muncă rămâne în fiinţă, dispoziţia privitoare la suspendarea de drept a acestuia pe perioada exercitării mandatului existând doar pentru persoanele care ocupă funcţia de manager, potrivit art. 176 alin. (8) , sau funcţii de conducere specifice comitetului director, potrivit art. 181 alin. (6) din acelaşi act normativ. Şeful de secţie nu face parte din comitetul director [format, potrivit art. 181 alin. (1) din managerul spitalului, directorul medical şi directorul financiar contabil], astfel încât lui nu i se aplică dispoziţiile derogatorii privitoare la suspendarea de drept a contractului individual de muncă pe perioada exercitării mandatului. La aceeaşi concluzie conduce şi interpretarea dispoziţiilor art. 185 alin. (4) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, din care rezultă că şeful de secţie are ca atribuţii, printre altele, şi realizarea activităţii de acordare a îngrijirilor medicale în cadrul secţiei pe care o conduce, precum şi a dispoziţiilor alin. (15) al aceluiaşi articol referitoare la incompatibilităţi, din care rezultă că nu este incompatibilă cu funcţia de şef de secţie „exercitarea oricăror altor funcţii salarizate, nesalarizate sau/şi indemnizate“ în aceeaşi unitate sanitară. Rezultă aşadar că realizarea actului medical specific funcţiei de execuţie de medic nu este afectată de dobândirea funcţiei de conducere, continuând să fie exercitată, în situaţiile tipice, în temeiul contractului individual de muncă încheiat cu unitatea spitalicească. Pentru a putea fi calificată ca o chestiune de principiu, problema de drept supusă dezlegării trebuie să provină dintr-o neclaritate a legii de natură să suscite varii interpretări în aplicarea sa, neputând fi calificată ca problemă de drept rezolvarea unei situaţii particulare rezultate din neaplicarea sau aplicarea greşită a legii. Aceasta din urmă este sarcina instanţei învestite cu judecarea cauzei să o lămurească şi, după caz, să o sancţioneze. Situaţia particulară din prezenta cauză în care inculpatul M.M. a fost angajat direct pe funcţia de conducere fără a avea anterior un contract individual de muncă cu spitalul obliga instanţa sesizată cu judecarea fondului să examineze în ce măsură contractul de administrare încheiat de inculpat cu unitatea sanitară, reprezentată prin managerul său, are sau nu natura juridică a unui contract de muncă. Or, un atare demers cade exclusiv în sarcina instanţei de trimitere şi presupune analizarea clauzelor contractului de administrare încheiat de inculpatul M.M. (părţile, drepturile şi obligaţiile acestora, condiţiile de muncă, durata muncii, remuneraţia etc.) dublată, eventual, de examinarea comparativă a contractului de administrare încheiat de inculpat cu contractele de muncă încheiate de medicii cu funcţie de execuţie din cadrul secţiei conduse de acesta. Abia consecutiv acestor analize şi, implicit, stabilirii situaţiei de fapt, putea fi supusă examenului instanţei supreme chestiunea de drept. ... b) Pentru a avea aptitudinea de a învesti instanţa supremă cu dezlegarea unei chestiuni prealabile trebuie ca modul de formulare a acesteia să fie cu suficientă claritate exprimat încât să surprindă situaţia concretă din cauza aflată pe rolul instanţei de trimitere, doar astfel putându-se proba îndeplinirea cerinţei de pertinenţă a chestiunii de drept cu soluţionarea fondului cauzei. Situaţia premisă exprimată în sesizarea Curţii de Apel Constanţa este aceea că persoana fizică a acţionat în calitate de medic şef de secţie la un spital public. Or, în cauza dedusă prezentei judecăţi, în sarcina inculpatului nu s-a reţinut săvârşirea infracţiunii de luare de mită în exercitarea funcţiei de conducere pentru care fusese angajat în temeiul unui contract de administrare, ci comiterea acestei infracţiuni în calitate de medic curant, membru în echipa operatorie care a efectuat intervenţia chirurgicală asupra martorului denunţător. Interesul instanţei de trimitere de a şti dacă contractul de administrare încheiat de medicul şef de secţie din cadrul unei unităţi spitaliceşti din sistemul public de sănătate îi conferă sau nu acestuia calitatea de funcţionar public în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal ar fi îndeplinit condiţia de a avea legătură cu soluţionarea cauzei doar cu condiţia ca infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului să fi fost în legătură cu exercitarea atribuţiilor de şef de secţie, aşa cum instanţa de trimitere pretinde că inculpatul „a acţionat“. Procurorul a menţionat că această condiţie este neîndeplinită în prezenta cauză. Cu privire la admisibilitatea sesizării, sub aspectul respectării condiţiei ca asupra respectivei chestiuni de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat printr-o hotărâre prealabilă, procurorul a arătat că prin actul de sesizare şi hotărârea instanţei de fond s-a reţinut că inculpatul M.M. a săvârşit infracţiunea în calitate de medic curant. Apartenenţa acestei calităţi la categoria funcţionarilor publici, prevăzută de art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal, a format obiectul examenului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind soluţionată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, prin care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat în sensul că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal. Ţinută de limitele învestirii, instanţa supremă a răspuns, prin dispozitivul suscitatei hotărâri, întrebării cu dezlegarea căreia a fost sesizată. În considerentele aceleiaşi hotărâri însă, a explicitat acest dispozitiv, clarificând natura raporturilor juridice ce trebuie să existe între angajator şi angajat pentru a justifica calificarea celui din urmă ca funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal. Astfel, Înalta Curte a reţinut că, în înţelesul legii penale, noţiunile de „funcţionar public“ şi de „funcţionar“ au o semnificaţie mai largă decât aceleaşi noţiuni din dreptul administrativ, „datorită atât caracterului relaţiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât şi faptului că exigenţele de apărare a patrimoniului şi de promovare a intereselor colectivităţii impun o mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal“. S-a mai arătat că „funcţionarul public, astfel cum este definit în cuprinsul art. 175 alin. (1) din Codul penal, poate exercita fie atribuţii şi responsabilităţi pentru exercitarea prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti, fie atribuţii cu privire la realizarea obiectului de activitate al regiilor autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral ori majoritar de stat, fie poate exercita o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură. Scopul utilizării de către legiuitor a expresiei «funcţie publică de orice natură», iar nu «funcţie publică» a fost acela de a evita existenţa unei suprapuneri între noţiunea de «funcţie publică» în sensul Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi expresia utilizată în cuprinsul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal, pentru a delimita sfera persoanelor care au calitatea de funcţionar public în accepţiunea legii penale. Astfel, sintagma «funcţie publică de orice natură», în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul penal, defineşte o categorie mai largă decât funcţia publică, aşa cum este înţeleasă în dreptul administrativ, iar noţiunea de «funcţionar public» este mai cuprinzătoare decât cea la care se referă art. 2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare“. Se mai arată în decizia instanţei supreme că, în sensul avut în vedere de art. 175 alin. (2) din Codul penal, „învestirea, controlul sau supravegherea din partea autorităţilor publice vizează exclusiv exercitarea de către funcţionar a serviciului public, iar nu dreptul de practicare a profesiei în domeniul de competenţă necesar pentru îndeplinirea serviciului public respectiv. Mai mult, rezultă că între autoritatea publică şi persoana care exercită serviciul de interes public nu există raporturi de serviciu, stabilite în baza unui contract individual sau colectiv de muncă, pentru că, în acest din urmă caz, respectiva persoană ar fi avut obligaţia să presteze munca sub autoritatea angajatorului, urmând a fi încadrată fie în categoria funcţionarilor publici prevăzuţi de art. 175 alin. (1) din Codul penal - dacă angajatorul este o persoană de drept public, fie în cea reglementată de art. 308 alin. (1) din Codul penal - dacă angajatorul era o persoană de drept privat. Din perspectiva Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare, Colegiul Medicilor din România este un organism care, în calitate de reprezentant al autorităţii publice (Ministerul Sănătăţii), autorizează doar dreptul de practică al medicului, ceea ce reprezintă o condiţie de exercitare a profesiei de medic pe teritoriul României, respectiv controlează şi supraveghează profesia de medic, ca profesie liberală, şi nicidecum nu procedează la o învestire a medicului cu exercitarea unui serviciu public, după cum nu controlează şi nici nu supraveghează exercitarea de către medic a serviciului public, în sensul dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal“. Este evocată şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale care, prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. I pct. 5 şi art. II pct. 3 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi articolul unic din Legea pentru modificarea art. 253^1 din Codul penal. Curtea Constituţională a reţinut, prin decizia citată, că „determinante pentru includerea sau excluderea persoanelor de la incidenţa normei penale sunt criterii precum natura serviciului prestat, temeiul juridic în baza căruia se prestează respectiva activitate sau raportul juridic dintre persoana în cauză şi autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public“. Dintr-o altă perspectivă se constată că „funcţia publică“ reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de autoritatea sau instituţia publică, în temeiul legii, în scopul realizării competenţelor sale, iar „interesul public“ este acel interes care implică garantarea şi respectarea de către instituţiile şi autorităţile publice a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor, recunoscute de Constituţie, legislaţia internă şi tratatele internaţionale la care România este parte. Aşadar, conceptul de „funcţie publică“ se află în strânsă corelaţie cu noţiunea de „interes public“, ambele urmărind satisfacerea trebuinţelor de interes general, în baza prerogativelor constituţionale care fac să prevaleze interesul public faţă de cel privat. Rezultă aşadar că, prin considerentele Deciziei nr. 26 din 3 decembrie 2014, instanţa supremă a identificat criteriile determinante pentru reţinerea calităţii de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal, rămânând în competenţa instanţei de trimitere să aplice aceste criterii la situaţia concretă cu judecarea căreia a fost învestită. Deşi obiect al anterioarei sesizări l-a constituit problema de a şti dacă medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal, o consecvenţă de interpretare ar justifica, mutatis mutandis, aplicarea aceluiaşi raţionament şi, implicit, aceeaşi soluţie şi în cazul medicului aflat în raporturi juridice similare celor de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, problemă de drept ce face obiectul prezentei dezlegări. Cum obligatorii sunt nu doar dispozitivul, ci şi considerentele deciziilor date de Înalta Curte în procedura prevăzută de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, cele din urmă explicitându-l pe cel dintâi, rezultă că determinante în reţinerea calităţii de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal sunt natura raporturilor juridice în care medicul se află cu unitatea spitalicească din sistemul public de sănătate şi natura serviciului public prestat de acesta. Concluzionând, pentru argumentele mai sus arătate, procurorul a apreciat că prin întrebarea supusă prezentului examen nu se tinde la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, ci la lămurirea naturii raporturilor stabilite prin contractul de administrare. Or, un atare demers este circumstanţiat strict unei analize factuale restrânse la cauza pendinte pe rolul instanţei de trimitere şi care cade exclusiv în competenţa de soluţionare a acesteia. Prin noua instituţie procesual penală nu s-a urmărit exonerarea judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei în ultimul grad de jurisdicţie de obligaţia legală de rezolvare a pricinii sale, instanţa supremă nesubstituindu-se acestuia. ... ...