Decizia ÎCCJ nr. 1/2018 (HP)Punctul VI

VI. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Prin Adresa nr. 2.965/C/3084/III-5/2017 din 11 ianuarie 2018, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția judiciară a comunicat concluziile formulate asupra chestiunii de drept supuse dezlegării, solicitând respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării Curții de Apel Craiova, Secția penală și pentru cauze cu minori. În argumentare, parchetul a susținut că, raportat la dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală, admisibilitatea unei sesizări formulate în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile presupune îndeplinirea cumulativă a trei cerințe: instanța care a formulat întrebarea sa fie învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță; chestiunea de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluționare; soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării. În contextul arătat s-a menționat că sesizarea analizată răspunde doar unora dintre cerințele de admisibilitate enunțate, în sensul că aparține unui complet al unei curți de apel, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță (apel), și nu a mai fost dezlegată prin intermediul instrumentelor juridice de unificare a practicii judiciare. Însă cu privire la condiția potrivit căreia sesizarea trebuie să aibă ca obiect o chestiune de drept și de aceasta să depindă soluționarea pe fond a cauzei în care a fost formulată se impun următoarele precizări: Pe de o parte, s-a observat că întrebarea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție nu reprezintă o veritabilă problemă de drept pentru a justifica utilitatea demersului inițiat, întrucât ceea ce se solicită a se stabili sunt caracterul, interpretarea și efectele unei decizii a Curții Constituționale, or, conform jurisprudenței instanței de contencios constituțional și a instanței supreme, un atare demers judiciar este inadmisibil. Pe de altă parte, a sesiza Înalta Curte de Casație și Justiție, în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea clarificării unei dispoziții constatate, în parte, neconstituțională, pe motivul inexistenței unei modificări legislative corespunzătoare în termenul de 45 de zile, înseamnă a ignora limitele prerogativelor instanței supreme, consacrate de art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală. În exercitarea competenței sale constituționale, Înalta Curte de Casație și Justiție poate asigura doar interpretarea și aplicarea unitară a unei norme juridice de către instanțele judecătorești, nicidecum modificarea sau completarea acelei norme juridice, cele din urmă constituind atribute exclusive ale legiuitorului - primar ori delegat. În acest sens s-au invocat și argumente din considerentele deciziilor nr. 22 din 25 octombrie 2016 și nr. 4 din 28 februarie 2017 ale Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. S-a susținut că solicitarea de a se interpreta o decizie a Curții Constituționale și de a-i fi stabilite efectele este inadmisibilă pe calea mecanismului judiciar reglementat de art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală, în ipoteza în care decizia de neconstituționalitate este suficient de clară pentru a nu genera veritabile probleme de interpretare. În atari condiții, s-a apreciat că nu este admisibil a solicita instanței supreme lămuriri suplimentare prin mecanismul hotărârii prealabile, întrucât acest demers echivalează cu o nesocotire a plenitudinii de jurisdicție a Curții Constituționale în domeniul controlului de constituționalitate. ...