Decizia ÎCCJ nr. 23/2022 (HP)Punctul XIII

XIII. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea formulată de Tribunalul Brașov - Secția penală în Dosarul nr. 13.117/197/2019/a1, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reține următoarele: Cu privire la admisibilitatea sesizării: În conformitate cu dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală, „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“. Ca urmare, admisibilitatea sesizării formulate în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerințe: – instanța care a formulat întrebarea, din categoria instanțelor anterior enumerate, să fie învestită cu soluționarea cauzei în ultimul grad de jurisdicție; ... – soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; ... – problema de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluționare. ... În speță, este îndeplinită prima condiție analizată, referitoare la existența unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanță, Tribunalul Brașov - Secția penală fiind învestit, în Dosarul nr. 13.117/197/2019/a1, în procedura de cameră preliminară, cu soluționarea contestațiilor formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov și inculpații F.(M).I., T.Z. și T.A. împotriva Încheierii din data de 9 iulie 2021 a Judecătoriei Brașov. De asemenea, este îndeplinită și cea de-a treia condiție enunțată, întrucât chestiunea de drept ce face obiectul sesizării - în toate cele patru componente ale sale, astfel cum au fost identificate de către instanța de trimitere - nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă anterioară sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs. În schimb, cerința referitoare la aptitudinea dezlegării prealabile solicitate de a avea legătură cu modul de rezolvare a fondului cauzei este îndeplinită parțial, numai sub aspectul clarificării măsurii în care actul remediu întocmit în condițiile prevăzute de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală este sau nu supus verificării pentru legalitate și temeinicie, efectuate de către procurorul ierarhic superior. A. În jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a statuat asupra înțelesului ce trebuie atribuit sintagmei „chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei“, regăsită în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală. S-a subliniat, sub un prim aspect, că între problema de drept a cărei lămurire se solicită - indiferent dacă ea vizează o normă de drept material sau o dispoziție de drept procesual - și soluția ce urmează a fi dată de către instanța de trimitere trebuie să existe o relație de dependență, în sensul în care decizia instanței supreme să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal (Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014, și Decizia nr. 19 din 15 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 769 din 23 octombrie 2014). În al doilea rând, s-a evidențiat necesitatea ca dezlegarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării să fie determinantă pentru rezolvarea acțiunii penale sau a acțiunii civile în procesul penal, ceea ce presupune ca respectiva chestiune de drept să vizeze, ca regulă, o problemă de drept material de care depinde soluționarea pe fond a cauzei și doar ca excepție o problemă de drept procesual, aceasta din urmă în măsura în care soluția dată respectivei probleme de drept s-ar repercuta semnificativ asupra rezolvării fondului cauzei (Decizia nr. 11 din 12 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907 din 29 octombrie 2018). În fine, s-a apreciat că hotărârile prealabile pronunțate de instanța supremă nu pot conduce la rezolvarea directă a unor chestiuni ce țin de particularitățile factuale ale cauzei și nici la dezlegarea unor probleme pur teoretice, deoarece s-ar crea astfel riscul transformării acestui mecanism de unificare a practicii judiciare fie într-o procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor, ca fiind urgente, fie într-o procedură care se va substitui mecanismului recursului în interesul legii (Decizia nr. 17 din 17 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 18 mai 2021). Din perspectiva acestor argumente teoretice se constată că prima întrebare evidențiată în sesizarea de față, respectiv, „care este natura juridică a termenului de 5 zile în cadrul căruia procurorul remediază neregularitățile actului de sesizare“, nu are legătură cu modul de rezolvare a cererilor și excepțiilor invocate în faza camerei preliminare și, cu atât mai puțin, cu soluția ce ar putea fi dată raportului juridic de conflict. În considerentele încheierii de sesizare, instanța de trimitere a reținut explicit că actul de remediere a neregularităților rechizitoriului a fost comunicat primei instanțe de către Ministerul Public la data de 24 martie 2021, în interiorul termenului prevăzut de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală. S-a menționat, de asemenea, că termenul de 5 zile a început să curgă la 18 martie 2021, data comunicării către procuror a încheierii prin care Judecătoria Brașov a constatat neregularitatea rechizitoriului sub aspectul modului de descriere a faptelor. Or, de vreme ce actul remediu întocmit de procuror a fost comunicat judecătorului de cameră preliminară înăuntrul termenului legal de 5 zile, în fața instanței de trimitere nu se ridică problema ipotetică a efectelor nesocotirii acestui interval de timp și, implicit, nici cea a sancțiunii aplicabile în această ultimă ipoteză. Deși are caracter abstract, chestiunea naturii juridice a termenelor reglementate de legea procesual penală nu influențează, în sine, soluția ce ar putea fi dată fondului cauzei. Analiza conceptuală a unui termen legal, prin prisma caracterului sau a efectelor sale, dobândește relevanță procesuală numai în ipoteza nerespectării sale, ipoteză în care instanțele de judecată trebuie să clarifice consecințele acestei încălcări asupra legalității actelor procesuale efectuate în afara respectivului reper temporal; o atare analiză este lipsită, în schimb, de orice pertinență în situația contrară, în care actele procesuale s-au efectuat în intervalul de timp prescris de lege. De altfel, rezultă din încheierea de sesizare că nelămurirea instanței de trimitere vizează, în realitate, exclusiv problematica efectelor verificării actului de regularizare a rechizitoriului, de către procurorul ierarhic superior, abia în faza contestației în camera preliminară, chestiune de drept distinctă, ce urmează a fi analizată în cele ce succedă. Din această perspectivă argumentativă, clarificarea naturii juridice a termenului prevăzut de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală se relevă, în cauza aflată pe rolul instanței de trimitere, ca o problemă de interes pur teoretic, lipsind relația necesară de dependență între rezolvarea ce ar putea fi dată acestei chestiuni, pe de o parte, și modul de soluționare a cererilor privitoare la regularitatea rechizitoriului, formulate în faza de contestație a camerei preliminare, pe de altă parte. Cea de-a doua întrebare adresată instanței supreme - și anume felul actului procesual prin care se realizează remedierea rechizitoriului - reflectă, la rândul său, o abordare teoretică a unei chestiuni care, examinată în contextul particularităților cauzei, nu are, în realitate, o înrâurire propriu-zisă asupra modului de rezolvare a chestiunilor invocate în etapa filtru a procesului penal. Instanța de trimitere nu este chemată a statua asupra formei procedurale în care s-a materializat voința procurorului de a remedia neregularitățile rechizitoriului, ci asupra măsurii în care actul remediu transmis de acesta, în termen legal, era sau nu supus unei verificări obligatorii prealabile, sub aspectul legalității și temeiniciei, de către procurorul ierarhic superior. Aceasta este problema de drept care a fundamentat, în primă instanță, soluția de restituire a cauzei la procuror și care, criticată fiind ulterior pe calea contestației, urmează a fi cenzurată de către instanța de trimitere. Numai între dezlegarea cu titlu prealabil a acestei probleme de drept și soluția ce ar putea fi dată fondului problematicii specifice camerei preliminare parcurse în speță există relația de dependență la care face trimitere art. 475 din Codul de procedură penală, ceea ce înseamnă că sesizarea îndeplinește condiția de admisibilitate a legăturii cu soluția ce ar putea fi dată fondului cauzei strict în limitele proprii sus-menționatei chestiuni de drept. De altfel, rezultă cu evidență că primele două întrebări integrate sesizării de față sunt subordonate, în realitate, răspunsului instanței supreme la întrebarea determinantă privind eventuala obligativitate a verificării pentru legalitate și temeinicie a actului remediu, de către procurorul ierarhic superior. Numai în ipoteza unui răspuns afirmativ la această întrebare ar putea căpăta pertinență chestiunile ce țin de limita temporală a unei atari verificări, efectele nerespectării acestui interval și, eventual, exigențele de formă ale actului remediu. În fine, se impune a se sublinia că prezervarea scopului urmărit de legiuitor prin reglementarea procedurii hotărârii prealabile reclamă valorificarea, în cadrul examenului de admisibilitate a sesizării, și a elementelor de diferențiere dintre acest mecanism de unificare a practicii judiciare și cel al recursului în interesul legii. Finalitatea hotărârii preliminare este aceea de a asigura predictibilitate jurisprudenței anterior consolidării unei practici neunitare consistente în rândul instanțelor judecătorești, pe când recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită. Așa cum s-a statuat anterior în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, din modul de reglementare a celui dintâi mecanism de unificare a practicii judiciare rezultă că legiuitorul a înțeles să excludă din sfera acestui demers unificator chestiunile de drept care nu se repercutează semnificativ asupra fondului cauzei, acestea din urmă fiind susceptibile de o interpretare obligatorie numai pe calea recursului în interesul legii (Decizia nr. 11/2018, citată supra). Prin urmare, în condițiile în care clarificarea naturii juridice a termenului prevăzut de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală ori a felului actului procesual prin care se remediază rechizitoriul reclamă interpretarea unor chestiuni pur teoretice, lipsite de relevanță practică asupra modului de rezolvare a fondului cauzei, sesizarea formulată sub acest aspect nu îndeplinește cerințele legale de admisibilitate, astfel cum au fost dezvoltate în jurisprudența instanței supreme. ... B. În schimb, măsura în care actul de remediere a neregularităților rechizitoriului este supus verificării pentru legalitate și temeinicie efectuate de procurorul ierarhic superior și, în caz afirmativ, termenul-limită în care ar putea interveni această verificare constituie o problemă de drept aflată într-o relație de dependență cu soluția ce ar putea fi dată chestiunilor examinate în camera preliminară. Încheierea de sesizare nu evidențiază explicit raportul existent între aceste ultime două întrebări, însă argumentația ce stă la baza sesizării și modalitatea de redactare a întrebărilor conduc la concluzia lipsită de echivoc a condiționării chestiunii secunde, a termenului în care ar trebui să intervină verificarea actului remediu, de un răspuns afirmativ prealabil la întrebarea inițială privind însăși obligativitatea unei atari verificări. Lipsa verificării de către procurorul ierarhic superior a legalității și temeiniciei ordonanței prin care procurorul a răspuns solicitării judecătorului de cameră preliminară a fost echivalată, în speță, cu neexprimarea unei poziții procesuale valabile de către procuror, constituind argumentul determinant al soluției de restituire a cauzei la procuror. Dezlegarea prealabilă a acestei probleme de drept ar avea, prin urmare, o înrâurire decisivă nu doar asupra hotărârii finale în camera preliminară, ci, implicit, și asupra evoluției ulterioare a procesului penal. Rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanței, prin care se individualizează elementele esențiale ale raportului de conflict. Clarificarea, pe cale de interpretare, a conținutului și sensului normelor relevante pentru legala sa întocmire și, după caz, regularizare este de natură a influența în mod semnificativ dinamica procesului penal și, implicit, modul de soluționare a acțiunii penale. Prin urmare, chiar dacă efectele dezlegării obligatorii date acestei probleme de drept se repercutează într-un mod indirect asupra rezolvării fondului cauzei, legătura dintre hotărârea preliminară și soluționarea cauzei este suficient de însemnată pentru a se considera îndeplinită condiția de admisibilitate analizată. În plus, examinarea jurisprudenței relevante și a punctelor de vedere transmise de instanțele judecătorești relevă faptul că problema de drept supusă analizei are potențialul de a genera practică neunitară, în condițiile în care soluțiile instanțelor nu valorifică o interpretare unanimă a prevederilor supuse analizei, iar punctele de vedere exprimate reflectă această divergență. + Cu privire la fondul chestiunii de drept Problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări presupune a se stabili, în esență, dacă, în etapa intermediară prevăzută de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, actul prin care procurorul remediază neregularitățile rechizitoriului trebuie verificat și el, sub aspectul legalității și temeiniciei, de către procurorul ierarhic superior. Nelămurirea instanței de trimitere vizează, așadar, numai exigențele de formă ale actului prin care procurorul regularizează rechizitoriul, nu și ipoteza în care, fără a constata neregularități ale rechizitoriului, judecătorul de cameră preliminară se limitează la a sancționa actele de urmărire penală ori la a exclude una sau mai multe probe administrate, ipoteză ce nu face obiectul analizei de față. Sub aspectul supus interpretării, dispozițiile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală se rezumă la a institui obligația procurorului de a remedia neregularitățile actului de sesizare - atunci când judecătorul de cameră preliminară a constatat existența lor - și de a comunica instanței opțiunea sa de a menține dispoziția de trimitere în judecată ori, după caz, de a solicita restituirea cauzei. Dacă, în cazul rechizitoriului, legiuitorul a normat în mod explicit atât cu privire la cuprinsul, cât și la finalitatea acestui important act procesual prin care se dă o rezolvare cauzei la finalul urmăririi penale, demersul procedural ulterior prin care sunt înlăturate, în faza de cameră preliminară, neregularitățile sale nu a fost reglementat într-o formă la fel de detaliată. Pe cale de consecință, clarificarea conținutului și sensului dispozițiilor art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală reclamă interpretarea lor prin utilizarea tuturor metodelor de interpretare pertinente, în scopul justei aplicări a legii. (i) Sub un prim aspect, interpretarea gramaticală a textului conduce la concluzia că legiuitorul a optat pentru o enumerare limitativă a acțiunilor la care este obligat procurorul, în cazul în care judecătorul de cameră preliminară a constatat neregularități ale actului de sesizare. Forma afirmativă a verbelor inserate în prevederile supuse interpretării și utilizarea conjuncției „și“ reliefează atât caracterul imperativ, cât și pe cel cumulativ-limitativ al demersurilor procedurale ce incumbă procurorului, care „remediază neregularitățile (...) și comunică judecătorului (...)“. ... (ii) Din perspectiva unei interpretări istorico-teleologice se observă că instituția camerei preliminare a fost concepută legislativ, inițial, ca o etapă lipsită de oralitate și nemijlocire, în care cererile și răspunsurile participanților procesuali cu privire la chestiunile analizate în această fază se redactau în formă scrisă. În expunerea de motive la Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală s-a subliniat că, prin reglementarea acestei instituții, se urmărește rezolvarea chestiunilor care țin de legalitatea trimiterii în judecată și de legalitatea administrării probelor, asigurându-se premisele pentru soluționarea cu celeritate a cauzei în fond. În considerarea acestui deziderat, judecătorului de cameră preliminară i-a fost atribuită normativ funcția de verificare a legalității trimiterii în judecată, prevederile art. 3 alin. (1) lit. c) și art. 54 lit. a) din Codul de procedură penală consacrând competența sa exclusivă sub acest aspect. Forma actuală a art. 345 din Codul de procedură penală este rezultatul modificărilor aduse prin Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, modificări menite a asigura transpunerea în legislație a celor statuate prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014 a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014), sub aspectul necesității de a se asigura părților posibilitatea de a participa la procedura de cameră preliminară, ca o garanție a echității procedurii. În urma acestui demers legislativ, alin. (3) al textului nu a suferit însă modificări de substanță, conținutul său regăsindu-se într-o formă semnificativ asemănătoare în variantele succesive ale Codului de procedură penală. La rândul său, instituția verificării rechizitoriului de către procurorul ierarhic superior a fost consacrată, într-o formă similară, și în legislația procesual penală în vigoare anterior datei de 1 februarie 2014, regăsindu-se în cuprinsul prevederilor art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006. Opțiunea legiuitorului de a înlătura, prin actul normativ ultim precizat, varianta anterioară de reglementare, în care rechizitoriul era supus nu simplei verificări, ci confirmării procurorului ierarhic superior, s-a grefat, așa cum rezultă din expunerea de motive la Legea nr. 356/2006, pe aprecierea că o astfel de confirmare reprezenta o măsură de control și ingerință din partea conducătorului parchetului, fără a fi însă necesară, de vreme ce procurorul ierarhic superior nu avea atribuția de a întocmi vreunul dintre actele de urmărire penală efectuate în cauză. Varianta legislativă consacrată prin Legea nr. 356/2006 a fost preluată și de legiuitorul actual, rațiunile care au stat la baza limitării implicării procurorului ierarhic superior la operațiunea de verificare a rechizitoriului menținându-se neschimbate. Menită a da expresie principiului constituțional al controlului ierarhic în activitatea Ministerului Public, implicarea conducătorului unității de parchet în activitatea procurorilor din subordine nu poate nesocoti garanția independenței celor din urmă în soluțiile dispuse, astfel cum este consacrată de prevederile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. În acest context argumentativ se poate concluziona că, în etapa intermediară a soluționării cererilor și excepțiilor ridicate în camera preliminară, scopul actului de remediere a neregularităților rechizitoriului este acela de a asigura legalitatea deplină a sesizării instanței de judecată, prin înlăturarea unor vicii de formă sau de fond ce s-ar putea repercuta negativ asupra derulării echitabile a procedurii, în ansamblul său. Deși realizată de către procuror - în calitate de titular al funcției de urmărire penală și deținător al atributului acuzării -, remedierea neregularităților rechizitoriului nu reprezintă însă materializarea unei inițiative procesuale proprii a acestui organ judiciar. O atare activitate procesuală intervine exclusiv la solicitarea judecătorului de cameră preliminară, se desfășoară în limitele strict trasate prin încheierea intermediară de soluționare a cererilor și excepțiilor și este supusă, în fine, cenzurii de legalitate a aceluiași judecător. În condițiile în care legiuitorul a înțeles să atribuie organului judiciar prevăzut de art. 54 din Codul de procedură penală competența exclusivă de a verifica legalitatea trimiterii în judecată și de a solicita, atunci când constată neregularități ale actului de sesizare, remedierea lor de către procuror, rezultă că judecătorul de cameră preliminară este unicul îndrituit, de lege lata, să statueze asupra legalității actului remediu și a aptitudinii acestuia de a înlătura, în mod efectiv, aspectele de neregularitate inițială a trimiterii în judecată. Concluzia este susținută normativ nu doar de conținutul explicit al prevederilor referitoare la competența judecătorului de cameră preliminară, ci și de dispozițiile art. 346 alin. (3) și (4) din Codul de procedură penală. Reglementând soluțiile ce ar putea fi dispuse în etapa finală a camerei preliminare, aceste din urmă prevederi reafirmă intenția legiuitorului de a atribui judecătorului de cameră preliminară competența exclusivă de evaluare a actului remediu, în scopul de a statua dacă el regularizează rechizitoriul, iar, în ipoteza unui răspuns negativ, de a decide în ce măsură neregularitatea persistentă atrage sau nu imposibilitatea stabilirii obiectului ori limitelor judecății, cu consecința restituirii cauzei la procuror sau, dimpotrivă, a începerii judecății. Plenitudinea de competență a judecătorului de cameră preliminară sub acest aspect este neîndoielnică, neidentificându-se vreun argument de ordin teleologic care să justifice limitarea, pe cale de interpretare, a acestei competențe, prin eventuala sa partajare între judecătorul de cameră preliminară chemat să decidă asupra regularității trimiterii în judecată și procurorul ierarhic superior celui care a întocmit actul de remediere. Prerogativele acestuia din urmă de cenzurare a actelor procurorilor din subordine nu pot fi extinse dincolo de momentul final al urmăririi penale, deoarece activitatea sa ar interfera astfel, în absența oricărei baze legale, cu atribuțiile exclusive ale judecătorului de cameră preliminară, astfel cum au fost consacrate de legiuitor. Prin urmare, în relaționarea procesuală dintre judecătorul de cameră preliminară și procurorul care a întocmit și/sau a regularizat rechizitoriul, în etapa prevăzută de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, interpunerea procurorului ierarhic superior nu poate fi susținută prin argumente derivate din interpretarea gramaticală și teleologică a normei. ... (iii) O concluzie asemănătoare decurge și din interpretarea sistematică a normei legale pertinente, respectiv din analiza sa în contextul reglementării aplicabile întocmirii rechizitoriului, pe de o parte, dar și în cel al organizării specifice celor două categorii de organe judiciare implicate în întocmirea și regularizarea actului de trimitere în judecată (procuror, respectiv judecător de cameră preliminară), pe de altă parte. Constituind actul procesual prin care se dă cauzei rezolvarea prevăzută de art. 327 din Codul de procedură penală și se sesizează instanța de judecată, rechizitoriul aparține, ca instituție de drept procesual penal, fazei de urmărire penală. Prevederile care reglementează conținutul și funcționalitatea sa sunt inserate în cuprinsul titlului I din Partea specială a Codului de procedură penală, denumit „Urmărirea penală“, în capitolul V. Verificarea obligatorie a rechizitoriului sub aspectul legalității și temeiniciei de către procurorul ierarhic superior, prevăzută în mod expres de dispozițiile art. 328 alin. (1) din Codul de procedură penală, corespunde astfel specificului fazei procesuale inițiale a procesului penal și particularităților structurii organizatorice a organelor judiciare implicate. În această etapă, activitatea procurorilor se desfășoară, printre altele, în conformitate cu principiul controlului ierarhic, în condițiile legii. În virtutea acestui principiu, dispozițiile art. 304 alin. (2) din Codul de procedură penală consacră, la rândul lor, ca regulă generală aplicabilă fazei de urmărire penală, dreptul procurorului ierarhic superior de a cenzura legalitatea și temeinicia actelor întocmite de procurorii din subordine. Simetric acestui drept de verificare, legiuitorul național a instituit, tot cu caracter general, și posibilitatea procurorului ierarhic superior de a invalida prin infirmare actele supuse verificării, în cazul în care apreciază că ele sunt nelegale sau netemeinice. Sub acest ultim aspect, prevederile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară consacră explicit facultatea procurorului ierarhic superior de a infirma motivat soluțiile adoptate de procurorul din subordine, în ipoteza menționată. Prin urmare, în materia particulară a soluției de trimitere în judecată, dispozițiile art. 328 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală nu reprezintă altceva decât reafirmarea normativă a unui atribut de principiu al procurorului ierarhic superior, cu unica deosebire că dreptul acestuia de a verifica, în genere, legalitatea și temeinicia soluțiilor dispuse de procurorii ierarhic inferiori este convertit, în cazul rechizitoriului, într-o veritabilă obligație procesuală, a cărei îndeplinire este supusă, la rândul său, cenzurii organului judiciar învestit în camera preliminară. În schimb, dispozițiile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt integrate în titlul II al Părții speciale a legii procesual penale, rezervat camerei preliminare, ca etapă filtru distinctă a procesului penal, interpusă între urmărirea penală și faza de judecată. Odată cu sesizarea instanței de judecată, fundamentul legislativ al dreptului conducătorului parchetului de a examina legalitatea și temeinicia actelor întocmite de procurorii din subordine nu mai subzistă. Rezolvarea cauzei prin întocmirea rechizitoriului marchează momentul final al urmăririi penale, subsecvent căruia procurorul nu mai are posibilitatea de a dispune o eventuală nouă soluție, susceptibilă, în virtutea principiului subordonării ierarhice, de o reverificare din partea conducătorului parchetului. Camera preliminară se desfășoară în baza dispozițiilor judecătorului de cameră preliminară și sub controlul său jurisdicțional exclusiv. Limitele în care acest organ judiciar își exercită competența sunt fixate prin lege, prevederile art. 54 lit. a) din Codul de procedură penală consacrând, cu caracter general, atribuția sa de a verifica legalitatea trimiterii în judecată. Or, dacă legiuitorul ar fi dorit să deroge de la această reglementare generală în domeniul particular al remedierii neregularităților rechizitoriului, el ar fi limitat în mod explicit competența judecătorului de cameră preliminară sub acest aspect, atribuind, eventual, un rol complementar în etapa filtru a procesului și procurorului ierarhic superior celui care a întocmit actul de regularizare. Prevederile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală nu statuează însă - nici în mod direct și nici printr-o eventuală trimitere la dispozițiile art. 328 alin. (1) din Codul de procedură penală - cu privire la eventuala supunere a actului de remediere a neregularităților rechizitoriului vreunei forme de verificare din partea procurorului ierarhic superior, anterior comunicării sale judecătorului de cameră preliminară. A considera, prin urmare, că regularizarea rechizitoriului ar fi supusă, la rândul său, unei verificări de legalitate și temeinicie de natura celei prevăzute de art. 328 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală înseamnă, implicit, a atribui normei supuse interpretării caracteristicile unei prevederi incomplete. O atare caracterizare s-ar afla însă în contradicție cu formularea completă și inechivocă a dispozițiilor art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, care arată explicit acțiunile pe care legiuitorul a înțeles să le integreze conduitei la care procurorul este obligat, fără a face trimitere, eventual, la dispozițiile art. 328 din Codul de procedură penală. În al doilea rând, o atare interpretare ar contraveni și exigențelor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit cărora raportul de complementaritate între două dispoziții legale trebuie să rezulte din chiar formularea prevederii incomplete, în al cărei conținut se va face trimitere la norma care o complinește. Din perspectiva unei interpretări sistematice se poate concluziona, prin urmare, că instituția regularizării rechizitoriului este plasată într-o fază procesuală ce nu se mai află sub controlul conducătorului unității de parchet, ci al judecătorului de cameră preliminară, acestuia din urmă revenindu-i competența exclusivă de a tranșa aspectele de legalitate și temeinicie ale actelor întocmite din dispoziția sa. ... (iv) În fine, concluzia anterior enunțată este susținută și de interpretarea logică a normelor pertinente. Câtă vreme dispozițiile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală nu instituie obligativitatea supunerii actului de regularizare a rechizitoriului unei verificări prealabile de legalitate și temeinicie din partea procurorului ierarhic superior, se impune concluzia că legiuitorul nu a înțeles să asocieze acestui demers procedural o atare cerință de formă. Condiționarea legalității actului remediu de o astfel de verificare ar echivala cu introducerea, în procesul de aplicare a normei, a unor distincții de interpretare neprevăzute de lege, cu consecința nesocotirii înseși funcționalității actului prin care se remediază neregularitățile sesizării. Rechizitoriul constituie actul procesual prin care se dispune trimiterea în judecată și sesizarea instanței, cu toate consecințele juridice inerente declanșării fazei filtru premergătoare judecății. El cuprinde rezolvarea dată de procuror la finalul urmăririi penale și stabilește limitele în care se va derula procedura de judecată. Actul prin care se remediază neregularitățile rechizitoriului are însă un rol și o finalitate diferite. El nu cuprinde o soluție dată cauzei penale și nu tinde la o nouă sesizare a instanței de judecată, ci doar clarifică întinderea și particularitățile dispozițiilor cuprinse în rechizitoriu, urmărindu-se, astfel, conservarea efectelor deja produse prin sesizarea originară și evitarea unei eventuale soluții de restituire a cauzei la procuror în alte situații decât cele restrictiv prevăzute de lege. Prin urmare, deși complementar trimiterii în judecată, demersul de regularizare nu se confundă cu acesta, ci doar complinește rechizitoriul inițial întocmit, în scopul înlăturării oricărei imprecizii referitoare la faptele și persoanele ce vor face obiectul judecății și al asigurării, în această modalitate, a tuturor garanțiilor unei proceduri echitabile. Așa fiind, actului de regularizare nu îi pot fi asociate, pe cale de interpretare, exigențe de formă identice celor aplicabile rechizitoriului; în caz contrar, neexistând posibilitatea unei noi înlăturări a eventualelor vicii ale actului remediu, s-ar imprima acestuia din urmă, în mod inevitabil, un nivel de formalism superior chiar actului remediat, negându-se implicit însăși funcția sa esențial regulatoare. Rațiunea verificării la care face referire art. 328 din Codul de procedură penală rezidă în necesitatea de a se asigura deplina legalitate a sesizării instanței de judecată, date fiind importanța rechizitoriului și efectele întocmirii sale. Dreptului procurorului ierarhic superior de a efectua această verificare îi corespunde, în mod concordant, prerogativa de a dispune asupra actului verificat, fie în sensul asumării sale, fie în cel contrar, al infirmării rechizitoriului, atunci când el nu îndeplinește exigențele de legalitate sau temeinicie. O atare rațiune nu subzistă însă în cazul actului remediu, pentru a se considera că prevederile art. 328 din Codul de procedură penală se aplică în virtutea argumentului analogic ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet. Actul prin care procurorul remediază rechizitoriul, ca urmare a constatărilor judecătorului de cameră preliminară, nu cuprinde o soluție propriu-zisă și nu ar putea face, pe cale de consecință, obiectul unei eventuale infirmări din partea procurorului ierarhic superior. De altfel, aspectele asupra cărora poartă regularizarea sunt extrem de variate, ele putând fi extrinseci rechizitoriului (cum ar fi, de exemplu, lipsa mențiunii de verificare sub aspectul legalității și temeiniciei) ori intrinseci acestuia. Această ultimă categorie de neregularități poate include fie vicii de formă ale sesizării (de exemplu, lipsa semnăturii procurorului), fie neregularități de conținut care, la rândul lor, pot afecta însăși claritatea acuzației propriu-zise (cum este cazul impreciziei descrierii elementelor de conținut factual al acuzațiilor) ori, dimpotrivă, doar elementele necesare pentru corecta stabilire a cadrului procesual sau pentru rezolvarea unor chestiuni complementare acțiunii penale (de exemplu, omisiunea indicării persoanelor care urmează a fi citate în instanță sau absența informațiilor referitoare la măsurile procesuale dispuse ori cheltuielile judiciare). Fiind neîndoielnic că viciile extrinseci rechizitoriului nu reclamă un demers de regularizare distinct al procurorului care l-a întocmit, rezultă că remedierea este necesară numai în cazul unor neregularități intrinseci rechizitoriului. Or, a considera că prevederile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală impun verificarea prealabilă de legalitate și temeinicie în cazul unui anume tip de neregularități înseamnă a introduce o nouă distincție de interpretare, în absența unor dispoziții care să o justifice. În fine, argumentul derivat din principiul simetriei juridice, ce ar impune ca actul de remediere să respecte aceleași cerințe de formă ca și rechizitoriul pe care îl regularizează, nu susține eventuala interpretare contrară. Principiul simetriei este specific dreptului privat și nu poate fi aplicat, în absența unor dispoziții contrare, într-o ramură a dreptului public de esența căreia este stricta legalitate a efectuării actelor procesuale, conform art. 2 din Codul de procedură penală. Exigențele de formă aplicabile rechizitoriului, pe de o parte, și actului remediu, pe de altă parte, nu sunt simetrice, deoarece cele două instituții sunt distincte, cu roluri și scopuri procesuale diferite. În acest sens, trebuie avut în vedere că legislația națională privind modificarea acuzației trebuie interpretată și în lumina celor statuate prin Hotărârea din data de 21 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C282/20, în sensul în care trebuie să se permită procurorului să remedieze neclaritățile și lacunele din conținutul rechizitoriului și ulterior camerei preliminare, în cadrul ședinței de judecată, protejând în același timp în mod activ și real dreptul la apărare al persoanei acuzate. Or, a considera că demersurile realizate de procuror în acest scop, ulterior sesizării instanței de judecată, ar fi supuse unor exigențe de verificare din partea procurorului ierarhic superior înseamnă a admite că o atare condiționare ar opera nu doar în faza de cameră preliminară, ci și în cursul judecății, asociindu-se astfel normelor aplicabile în această ultimă fază a procesului limitări pe care ele nu le prevăd. Prin urmare, interpretarea literală a dispozițiilor art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, în sensul în care actul prin care se remediază neregularitățile rechizitoriului nu este supus verificării de legalitate și temeinicie a procurorului ierarhic superior, este unica de natură să asigure corecta aplicare a legii. În atare condiții, examinarea celei de-a patra întrebări ce face obiectul sesizării - referitoare la termenul-limită până la care ar trebui să intervină o atare verificare - este superfluă, o atare problemă nemaisubzistând față de dezlegarea dată chestiunii pertinente de drept. ... ... ...