Decizia ÎCCJ nr. 20/2022 (HP)Punctul IX

IX. Înalta Curte de Casație și Justiție În urma examinării sesizării formulate de Curtea de Apel Bacău - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, a raportului întocmit de judecătorul-raportor și a problemei ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: În conformitate cu dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală: „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.“ Din examinarea textului legal mai sus enunțat se constată că admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată de îndeplinirea, în mod cumulativ, a următoarelor trei condiții: – să existe o cauză în curs de judecată, iar instanța care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluționarea ei în ultimă instanță; ... – soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; ... – chestiunea de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluționare. ... Raportând aceste condiții de admisibilitate la sesizarea ce face obiectul prezentei cauze, se constată că nu sunt îndeplinite cumulativ toate aceste condiții. Astfel, cu privire la prima condiție se constată că este îndeplinită în cauză solicitarea de lămurire a problemei de drept invocate aparținând unei instanțe învestite cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, respectiv Curtea de Apel Bacău, pe rolul căreia se află înregistrat Dosarul nr. 760/110/2021/a1 ce are ca obiect contestația formulată de inculpatul S.A. în temeiul art. 347 din Codul de procedură penală. De asemenea, se constată îndeplinită și condiția ce vizează caracterul de actualitate a problemei de drept invocate în cauză, din relațiile comunicate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și din verificările efectuate la nivelul instanței supreme rezultând că nu au fost pronunțate hotărâri prealabile sau în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la chestiunea de drept supusă analizei și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. În schimb, în ceea ce privește condiția existenței unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, consideră că aceasta nu este îndeplinită în cauză din perspectiva inexistenței unei veritabile „chestiuni de drept“ în înțelesul pe care art. 475 din Codul de procedură penală îl conferă acestei sintagme, care să necesite o dezlegare din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, deși în cuprinsul dispozițiilor art. 475 din Codul de procedură penală nu se menționează expres, cu ocazia verificării admisibilității sesizării trebuie analizată și existența unei veritabile chestiuni de drept, care să facă necesară o rezolvare de principiu prin pronunțarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casație și Justiție, așa cum s-a statuat în mod constant în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. În jurisprudența sa, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reținut că „Așadar, numai o problemă de drept de o dificultate rezonabilă și de natură a da naștere, în mod previzibil, unor interpretări judiciare diferite legitimează concursul dat tribunalelor și curților de apel de către instanța supremă într-o cauză pendinte. În cazul considerării ca admisibile a unor sesizări prin care se tinde, dimpotrivă, la dezlegarea unor probleme pur teoretice ori la soluționarea propriu-zisă a unor chestiuni ce țin de fondul cauzei, există riscul transformării mecanismului hotărârii prealabile fie într-o «procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor ca fiind urgente, fie într-o procedură care va substitui mecanismul recursului în interesul legii».“ (Decizia nr. 22 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.057 din 28 decembrie 2016) Deopotrivă, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reținut că sesizarea trebuie să tindă la obținerea unei interpretări in abstracto a unor dispoziții legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce țin de particularitățile speței (Decizia nr. 14 din 12 mai 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015). Raportând aceste repere jurisprudențiale la circumstanțele prezentei cauze, Înalta Curte constată că, prin problema de drept invocată de instanța de trimitere „Dacă există deja un mandat de supraveghere tehnică care are ca obiect supravegherea video, audio sau prin fotografiere, procurorul este obligat să sesizeze judecătorul de drepturi și libertăți potrivit art. 148 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 148 alin. (3) din Codul de procedură penală, atunci când apreciază că este necesar ca colaboratorul să poată folosi dispozitive tehnice pentru a obține fotografii sau înregistrări audio și video.“, nu se solicită interpretarea unor dispoziții legale in abstracto, ci pronunțarea asupra unei chestiuni concrete, ce ține de fondul contestației cu care a fost învestită. Astfel, prin contestația cu care a fost învestită instanța de trimitere, contestatarul a invocat tocmai nelegalitatea folosirii de către colaborator a dispozitivelor tehnice, în lipsa „sesizării judecătorului de drepturi și libertăți și a emiterii unui mandat“, conform art. 148 alin. (3) din Codul de procedură penală, deși exista un mandat de supraveghere emis anterior autorizării folosirii colaboratorului. Or, prin intermediul mecanismului hotărârii prealabile, instanța de trimitere urmărește chiar rezolvarea acestei probleme concrete invocate în cadrul contestației cu care a fost învestită, fapt care excedează mecanismului de unificare a jurisprudenței instituit prin dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală. Pe de altă parte, se poate constata, din încheierea de sesizare, că membrii completului de doi judecători (instanța de trimitere) au opinii divergente cu privire la problema de drept, astfel că prin intermediul mecanismului hotărârii prealabile se urmărește și rezolvarea acestei divergențe de opinii, în alt mod decât cel reglementat prin dispozițiile art. 394 alin. (5) din Codul de procedură penală. Așadar, completul de doi judecători de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel Bacău - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, printr-o încheiere care nu reflectă poziția unanimă sau majoritară a membrilor completului de judecată. În concret, în încheierea de trimitere s-a reținut că „Judecătorii de cameră preliminară nu au un punct de vedere unitar“, unul dintre judecători opinând pentru soluționarea sesizării în sensul respingerii acesteia, întrucât existența unui mandat de supraveghere tehnică nu mai impune procurorului obligația de a solicita, conform art. 148 alin. (3) și (10) din Codul de procedură penală, emiterea unui alt mandat pentru colaboratorul autorizat să efectueze înregistrări audio-video sau fotografii. Celălalt judecător opinează însă contrariul, în sensul că, față de caracterul special al procedurii de la art. 148 alin. (3) și (10) din Codul de procedură penală, se impune o abordare strictă a cerințelor indicate acolo, existând necesitatea de a cere și obține o autorizare din partea judecătorului de drepturi și libertăți, chiar în condițiile în care în cauză fusese deja emis un mandat de supraveghere. Or, atât timp cât nu există un consens între membrii completului și niciun complet de divergență, conform art. 394 alin. (5) din Codul de procedură penală, care să reflecte opinia majoritară cu privire la obiectul sesizării, încheierea de trimitere nu îndeplinește condițiile pentru ca Înalta Curte de Casație și Justiție să procedeze la o analiză a fondului chestiunii. Concluzionând, Înalta Curte reține că, în cadrul mecanismului hotărârilor prealabile, este necesar ca sesizarea să tindă la obținerea unei interpretări in abstracto a unor dispoziții legale determinate (Decizia nr. 14 din 12 mai 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015; Decizia nr. 22 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.057 din 28 decembrie 2016), și nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce țin de particularitățile speței sau la soluționarea divergenței de opinii dintre cei doi membri ai completului de judecată. În consecință, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv problema de drept supusă dezlegării nu reprezintă o veritabilă problemă de drept care să necesite o dezlegare cu valoare de principiu din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție, motiv pentru care, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie va fi respinsă, ca inadmisibilă. Pentru aceste motive, ...