Decizia ÎCCJ nr. 67/2021 (HP)Punctul VIII

VIII. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău, Secția penală, cauze cu minori și familie, în Dosarul nr. 473/321/2020, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reține următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 475 din Codul procedură penală, dacă în cursul judecății, un complet de judecată învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată. În raport cu textul legal evocat, se constată că admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată de îndeplinirea, în mod cumulativ, a următoarelor cerințe: – instanța care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță; ... – existența unei chestiuni de drept, care să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin mecanismele legale ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii; ... – soluționarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării. ... Examinând îndeplinirea acestor condiții în cauză, se constată că este îndeplinită condiția referitoare la existența unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanță, Curtea de Apel Bacău, Secția penală, cauze cu minori și familie, fiind învestită, în Dosarul nr. 473/321/2020, cu soluționarea apelurilor formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria T. N. și inculpatul S.I. împotriva Sentinței penale nr. 242 din 23 noiembrie 2020, pronunțată de Judecătoria T. N. în Dosarul nr. 473/321/2020. De asemenea, se constată că este îndeplinită și condiția referitoare la nestatuarea anterioară de către instanța supremă în cadrul unui mecanism de unificare a practicii judiciare asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării. Referitor însă la condiția de admisibilitate privind natura chestiunii ce poate face obiectul sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile și cerința ca de lămurirea acesteia să depindă soluționarea pe fond a cauzei, se constată că nu este îndeplinită în cauză. Din cuprinsul încheierii instanței de trimitere rezultă că obiectul sesizării îl vizează chestiunea de drept: „Instanța de apel învestită cu apelul declarat de procuror exclusiv pentru motive de nelegalitate a sentinței pronunțate în prima instanță, dintre care unul/unele este/sunt în favoarea inculpatului, altul/altele este/sunt în defavoarea aceluiași inculpat, aceste din urmă motive vizând alte chestiuni decât pedeapsa aplicată de prima instanță, poate să examineze în privința acestui inculpat sentința apelată și sub aspectul temeiniciei pedepsei aplicate, ce ar avea drept consecință majorarea cuantumului acesteia sau înlăturarea dispozițiilor privind suspendarea sub supraveghere a executării acestei pedepse dispuse prin sentința apelată, fără a încălca prevederile art. 418 alin. (2) din Codul de procedură penală.“ Potrivit jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, admisibilitatea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată de existența unei veritabile chestiuni de drept, de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei. Referitor la sintagma „chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei“, în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a stabilit că sesizarea trebuie să ducă la interpretarea in abstracto a unor dispoziții legale determinate, iar nu la rezolvarea unor chestiuni ce țin de particularitățile cauzei (Decizia nr. 14 din 12 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015; Decizia nr. 14 din 18 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 21 iunie 2016; Decizia nr. 4 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 12 aprilie 2017; Decizia nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018). În egală măsură, sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, și nu elemente particulare ale cauzei deduse judecății (Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016), iar pentru a constitui o problemă de drept, premisa de la care se pornește în întrebarea ce formează obiectul sesizării trebuie să își găsească izvorul în dispozițiile legale, și nu într-o stare de fapt; aplicarea legii la situația de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită prin probatoriul administrat, fiind atributul exclusiv al instanței învestite cu soluționarea cauzei (Decizia nr. 23 din 16 septembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 4 noiembrie 2015). Hotărârile prealabile trebuie pronunțate numai în interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale, constituind o dezlegare de principiu a unei probleme de drept. Totodată, sesizarea în procedura întrebării prealabile trebuie efectuată doar în situația în care, în cursul soluționării unei cauze penale, se pune problema interpretării și aplicării unor dispoziții legale neclare, echivoce și care ar putea da naștere mai multor soluții. Per a contrario, procedura nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă loc de îndoială. (Decizia nr. 19 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 29 iunie 2017, Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016, Decizia nr. 6 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016, Decizia nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017, și Decizia nr. 2 din 8 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2018). În contextul mecanismelor de unificare a practicii judiciare, rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu este acela de a interveni în procesul de aplicare a legii la cazurile deduse judecății, ci de a oferi o interpretare a normelor legale, acolo unde acest lucru se impune ca urmare a modului lor de redactare și a existenței unor interpretări diferite a acestora. În cauza care a generat prezenta sesizare, instanța de trimitere a fost învestită cu soluționarea apelurilor declarate, astfel încât acesteia îi revine sarcina de a contura silogismul juridic care va conduce la soluționarea acțiunii penale, ceea ce presupune aplicarea premisei majore (norma legală) la premisa minoră (cazul particular dedus judecății), urmată de consecința constatării corespondenței dintre acestea. Or, în acest context, se impune observația că instanța de trimitere nu semnalează dificultăți de interpretare a dispozițiilor art. 417 și respectiv ale art. 418 din Codul de procedură penală, ci relevă o îndoială asupra modului de aplicare a premisei majore, prin raportare la consecința pe care aceasta ar putea să o producă asupra premisei minore. Acest procedeu, însă, nu reprezintă o solicitare de interpretare a unor dispoziții legale cu un conținut neclar, susceptibil de a genera interpretări diferite, ci are semnificația unei cereri de validare sau confirmare a silogismului juridic care stă la baza aplicării normei la cazul dedus judecății, chestiune care, în mod evident, excedează mecanismului de unificare a practicii judiciare. Mai mult, textele legale la care face referire instanța de trimitere, și în special art. 418 alin. (2) din Codul de procedură penală, sunt formulate într-o manieră clară, lipsită de echivoc, limitele efectului devolutiv al apelului în materie penală și sfera de cuprindere a principiului non reformatio in pejus fiind pe deplin determinabile atât prin raportare la conținutul legal, cât și prin recurgerea la surse doctrinare sau jurisprudențiale, nefiind necesară intervenția Înaltei Curți prin intermediul mecanismului de unificare a practicii judiciare. Pe de altă parte, se reține că pronunțarea unei hotărâri prealabile în cadrul prevăzut de art. 475 din Codul de procedură penală se impune atunci când, din cauza modului de redactare a textului legal și a faptului că acesta este susceptibil să genereze interpretări diferite, iar în absența unei dezlegări cu forță obligatorie pentru toate instanțele de judecată, acțiuni penale care vizează fapte similare riscă să fie soluționate în mod diferit, generând astfel practică judiciară neunitară. Implicit, se desprinde concluzia că dezlegarea problemei de drept în cadrul mecanismului reglementat de art. 475 din Codul de procedură penală trebuie să vizeze o dispoziție legală in abstracto care să fie susceptibilă de a fi aplicată uniform în toate cazurile în care aceasta ar putea fi incidentă. Or, din conținutul prezentei sesizări rezultă că instanța de trimitere nu relevă o dificultate de interpretare a unui text legal în genere, ci, prin raportare la un caz particular cu care a fost învestită și care este marcat de un complex de variabile, solicită determinarea cadrului legal circumscris controlului judiciar pe care trebuie să îl exercite. În aceste condiții, de vreme ce problema de drept care formează obiectul sesizării este una circumstanțiată de particularitățile cazului dedus judecății, se constată că nici nu ar fi posibilă o interpretare de principiu a normelor legale la care se face referire, în forma în care s-a solicitat acest lucru. În consecință, în raport cu aspectele expuse se reține că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării, întrucât problema semnalată de instanța de trimitere nu constituie o chestiune de drept în sensul art. 475 din Codul de procedură penală, care să determine activarea mecanismului de unificare a practicii judiciare. Prin urmare, constatând neîndeplinite condițiile de admisibilitate menționate de art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte nu va proceda la analizarea pe fond a chestiunii de drept ce face obiectul prezentei cauze, urmând a respinge ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău - Secția penală, cauze cu minori și familie, prin care solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Instanța de apel învestită cu apelul declarat de procuror exclusiv pentru motive de nelegalitate a sentinței pronunțate în prima instanță, dintre care unul/unele este/sunt în favoarea inculpatului, altul/altele este/sunt în defavoarea aceluiași inculpat, aceste din urmă motive vizând alte chestiuni decât pedeapsa aplicată de prima instanță, poate să examineze în privința acestui inculpat sentința apelată și sub aspectul temeiniciei pedepsei aplicate, ce ar avea drept consecință majorarea cuantumului acesteia sau înlăturarea dispozițiilor privind suspendarea sub supraveghere a executării acestei pedepse dispuse prin sentința apelată, fără a încălca prevederile art. 418 alin. (2) din Codul de procedură penală. Pentru motivele arătate, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală, ...