Decizia ÎCCJ nr. 17/2022 (HP)Punctul VI

VI. Opinia specialiștilor consultați În condițiile art. 476 alin. (10) cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-au solicitat puncte de vedere specialiștilor cu privire la problema de drept supusă dezlegării. Facultatea de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara, deși a arătat că noțiunea de „cauze, propuneri, contestații, plângeri sau alte cereri în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcția Națională Anticorupție“ include și cererile/propunerile de liberare condiționată, a concluzionat că sesizarea Tribunalului Mureș îndeplinește doar o parte din condițiile de admisibilitate stabilite de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv existența unui litigiu în ultimă instanță, asupra chestiunii de drept nu s-a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, însă aceasta nu reprezintă o veritabilă problemă de drept, întrucât dispozițiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale sunt clare și lipsite de echivoc și nu ridică dificultăți reale de interpretare care să fie de natură a naște o îndoială rezonabilă asupra conținutului lor, invocându-se sub acest aspect jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al instanței supreme (Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016, și Decizia nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017). S-a reținut, făcându-se trimitere la dispozițiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, ale art. 67 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, și ale art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, că la soluționarea cererilor privind liberarea condiționată trebuie să participe un procuror din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, întrucât norma legală care face obiectul sesizării nu distinge nici după tipul sau natura cererilor, nici după cum cererile au fost formulate în cursul judecății sau în cazul fazei de executare și, ca atare, nici interpretul nu trebuie să facă o astfel de distincție, iar acolo unde legiuitorul a dorit, a limitat în mod expres competența procurorilor specializați de a participa la cererile din faza de executare a pedepselor [art. 2 alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism: „Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism are ca următoarele atribuții: (...) participarea la ședințele de judecată, cu excepția fazei de executare a pedepsei (....)“]. Facultatea de Drept din cadrul Universității din București a arătat că problema care poate genera un potențial conflict în cazul incidentelor contencioase din materia executării hotărârilor penale pronunțate în cauze de corupție privește modul de stabilire a procurorului care participă la soluționarea acestor dosare, adică prin raportare la norma generală din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, potrivit căreia Ministerul Public este reprezentat de procurori din cadrul parchetului de pe lângă instanța la care se desfășoară procedura, sau la norma specială prevăzută de art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, ce cuprinde dispoziții procesual penale care consacră exclusivitatea procurorilor anticorupție. Pornind de la faptul că raportul dintre cele două norme nu este unul de tipul lex generalia versus lex specialia, întrucât domeniile lor de aplicare nu se suprapun, se constată că, pentru participarea procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție la ședințele de judecată, dispozițiile cu valoare de lex specialia sunt cele cuprinse în art. 3 alin. (1) lit. c^2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție (participarea, în condițiile legii, la ședințele de judecată), motiv pentru care nu se află în conflict cu norma generală, întrucât doar transpun la nivel particular principiul general pe care aceasta din urmă îl proclamă. În aceste condiții, dispozițiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, în pofida reglementării deficitare, atât din perspectiva conținutului, cât și a contextului normativ în care sunt înglobate, nu au natura unor norme speciale în raport cu regula referitoare la participarea procurorilor la ședințele de judecată (indiferent de procedura jurisdicțională în care se manifestă), ci în raport cu regula referitoare la aplicarea în timp a normelor procesual penale. Se reține că aceste prevederi, ca de altfel toate dispozițiile capitolului II din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, respectiv art. 3-24, au natura unor dispoziții tranzitorii al căror unic scop funcțional este să legifereze situația excepțională creată prin incidența, în existența succesivă a unor cauze penale, a două legi fundamentale de procedură - vechiul și noul Cod de procedură penală, iar sfera lor este stabilită, în mod lipsit de echivoc, în preambulul actului normativ în care sunt înglobate, care fixează în art. 1, într-un mod imperativ, obiectul său de reglementare, adică „prezenta lege are ca obiect punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, prin reglementarea situațiilor tranzitorii rezultând din intrarea sa în vigoare“. Ca atare, a considera că art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale consacră împuternicirea generală a procurorilor anticorupție de a participa în toate cauzele și procedurile jurisdicționale corelative infracțiunilor de corupție, independent de situația tranzitorie premisă avută în vedere de actul normativ care o prevede, echivalează cu o extindere artificială a reglementării dincolo de finalitatea funcțională care îi justifică existența; cu atât mai mult o astfel de interpretare nu poate fi primită, întrucât, pe de o parte, sub imperiul actualei codificări, aplicarea în timp a legii de procedură stă sub spectrul unui principiu legal [al actualității - art. 13 alin. (1) din Codul de procedură penală] și, pe de altă parte, regula ar urma să se aplice oricăror ipoteze, nu doar celor specifice situațiilor tranzitorii. De asemenea, s-a mai menționat că este important de evidențiat faptul că prevederile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, ca de altfel toate normele care prescriu reguli referitoare la participarea procurorului la ședințele de judecată, fac parte din subdiviziunea normelor de drept formal (procesual) de organizare, și nu de competență, întrucât competența funcțională a procurorului derivă, în mod exclusiv, din funcția sa judiciară consacrată la nivel general prin dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) și alin. (4) din Codul de procedură penală, singurele sale atribuții judiciare fiind cele prevăzute de art. 63 lit. a) și b) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată - efectuarea sau supravegherea urmăririi penale. În schimb, celelalte atribuții judiciare sau extrajudiciare ale Ministerului Public nu derivă din competența sa funcțională (limitată la funcția de urmărire penală), ci sunt manifestările unei împuterniciri sau abilitări ex lege ce îi oferă posibilitatea de a se manifesta și în cadrul unor faze și proceduri care excedează limitelor naturale ale funcției de urmărire. Astfel, împrejurarea că atribuția judiciară de participare la ședințele de judecată se determină, în ceea ce privește calitatea procurorului care o realizează în concret, prin corespondență cu competența generală (stabilită pentru parchetul de pe lângă instanța competentă să judece cauza sau să realizeze procedura jurisdicțională) sau cu cea specială (stabilită pentru parchetul care a efectuat urmărirea penală) a procurorului care realizează atribuția de urmărire penală nu este de natură să transforme norma însăși care o prescrie dintr-o normă de organizare într-o normă de competență. Prin urmare, dispozițiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, fiind norme tranzitorii de organizare, nu sunt aplicabile nici din perspectivă temporală, nici ca obiect de reglementare, la nivel general, în cazul incidentelor contencioase din materia executării hotărârilor penale pronunțate în cauze referitoare la infracțiuni de corupție. În această situație s-a apreciat că identificarea prevederilor aplicabile trebuie să aibă ca punct de plecare, în absența unei dispoziții speciale, faptul că „participarea procurorului este obligatorie“ la soluționarea propunerii/cererii de liberare condiționată, conform art. 597 alin. (3) din Codul de procedură penală, și, ca atare, stabilirea procurorului care asigură reprezentarea Ministerului Public se determină potrivit regulilor generale. Acestea sunt cele care realizează corespondența dintre instanța competentă să soluționeze incidentul procesual și parchetul din care face parte procurorul chemat să participe la soluționarea acestuia și derivă din principiul stabilit, la nivel general, prin dispozițiile art. 67 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, și cele ale art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală, care consacră raportul de corespondență dintre cele două autorități judiciare. Așadar, caracterul autonom al soluționării propunerii/cererii de liberare condiționată se manifestă nu doar pe plan substanțial, în sensul că, fiind plasată post judicium, obiectul său nu va mai putea interfera cu obiectul cauzei penale definitiv rezolvate în legătură cu care se manifestă, ci și pe plan procesual, în sensul că este guvernată procedural nu doar prin norme comune specifice unei faze procesuale cu reguli proprii - obligativitatea, executabilitatea, jurisdicționalitatea și continuitatea -, ci și prin norme speciale, cum sunt cele referitoare la competență. Or, potrivit art. 587 alin. (1) din Codul de procedură penală, competența pentru soluționarea cererii sau propunerii de liberare condiționată aparține judecătoriei în a cărei circumscripție se află locul de deținere. În mod deliberat legiuitorul a renunțat la competența obișnuită din materia incidentelor contencioase din cursul executării, adică la instanța de executare sau la o instanță corespunzătoare în grad acesteia, optând pentru instituirea unei competențe speciale în favoarea unei instanțe care, teoretic, poate să nu aibă nicio legătură cu instanțele implicate în rezolvarea cauzei principale. Mai mult, competența judecătoriei în materia liberării condiționate nu este o formă de competență materială, ci una de competență funcțională exclusivă, care specializează competența obișnuită și o transferă unei singure categorii de instanțe judecătorești. Ca urmare, s-a concluzionat că nu mai există nicio rațiune ca procurorii anticorupție să reprezinte Ministerul Public în cauzele ce au ca obiect cereri/propuneri de liberare condiționată, în condițiile în care legiuitorul a abandonat competența materială a tribunalului ca instanță comună pentru judecarea dosarelor în care urmărirea penală a fost efectuată de către Direcția Națională Anticorupție, având, totodată, în vedere și domeniul limitat de aplicare a dispozițiilor tranzitorii din art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, atât din perspectivă temporală, cât și din cea a obiectului de reglementare. ...