Decizia ÎCCJ nr. 24/2017 (HP)Punctul VII

VII. Opinia specialiștilor consultați În condițiile art. 476 alin. (10) cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală s-au solicitat puncte de vedere specialiștilor cu privire la problema de drept supusă dezlegării. VII.1.a. În punctul de vedere transmis de Facultatea de Drept a Universității de Vest din Timișoara, domnul profesor universitar dr. Viorel Pașca a considerat „cu privire la admisibilitatea cererii că aceasta îndeplinește condițiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, deoarece instanța este învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. Cu privire la revocarea amânării pedepsei. Răspunsul la problema în discuție comportă o triplă abordare: 1) dacă săvârșirea unei noi infracțiuni în termenul de supraveghere al amânării aplicării pedepsei are ca efect revocarea obligatorie a amânării aplicării pedepsei; 2) dacă revocarea obligatorie a amânării aplicării pedepsei este condiționată de condamnarea pentru noua infracțiune; 3) dacă în termenul de supraveghere condamnatul a săvârșit o nouă infracțiune intenționată se mai poate dispune amânarea aplicării pedepsei. 1. În opinia noastră intenția legiuitorului a fost de a reglementa în art. 88 alin. (1) -(3) din Codul penal cazurile de revocare obligatorie a amânării aplicării pedepsei anterioare, deoarece atunci când a permis revocarea facultativă a amânării aplicării pedepsei a prevăzut expres această posibilitate (în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă - art. 88 din Codul penal). Dacă revocarea amânării aplicării pedepsei este obligatorie în caz de nerespectare cu rea-credință a măsurilor de supraveghere sau a obligațiilor impuse de instanță, precum și în caz de neîndeplinire integrală a obligațiilor civile stabilite prin hotărâre, cu atât mai mult săvârșirea unei noi infracțiuni intenționate impune revocarea obligatorie a amânării aplicării pedepsei. Soluția este similară cu revocarea suspendării sub supraveghere [art. 96 alin. (4) din Codul penal]. 2. Este de la sine înțeles că revocarea amânării aplicării pedepsei este condiționată de condamnarea pentru noua infracțiune intenționată, soluție similară cu revocarea suspendării sub supraveghere [art. 96 alin. (4) din Codul penal]. Dacă a intervenit o cauză care înlătură răspunderea penală (retragerea plângerii prealabile, împăcarea, amnistia antecondamnatorie) este evident că nu se poate dispune revocarea obligatorie a amânării aplicării pedepsei. 3. Este adevărat că din examinarea art. 83 alin. (1) și art. 88 alin. (3) din Codul penal nu se exclude per se posibilitatea ca în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni intenționate în termenul de încercare instanța să dispună din nou amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa rezultantă pentru concursul de infracțiuni care a luat naștere nu depășește 2 ani, dar instanța va trebui să motiveze pe ce se bazează când concluzionează că, în raport cu persoana infractorului, cu conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, cu eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și cu posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată, având în vedere atenționarea sa anterioară asupra conduitei sale pentru o perioadă determinată, având în vedere atenționarea sa anterioară asupra conduitei sale viitoare și a consecințelor la care se expune dacă va mai comite infracțiuni [art. 83 alin. (4) din Codul penal]. Ar fi de dorit o intervenție a legiuitorului în sensul ca printre condițiile de aplicare a amânării aplicării pedepsei să se prevadă condiția negativă de a nu mai fi beneficiat anterior de o asemenea măsură în ultimii 2 ani. Este inechitabil ca suspendarea pedepsei sub supraveghere să nu se poată dispune dacă aplicarea pedepsei a fost inițial amânată, dar ulterior amânarea a fost revocată, dar să se poată dispune amânarea aplicării pedepsei deși anterior condamnatul a mai beneficiat de această măsură.“ ... VII.1.b. În opinia juridică transmisă de Facultatea de Drept a Universității de Vest din Timișoara, domnul lector universitar dr. Flaviu Ciopec a menționat cu privire la admisibilitatea sesizării, în raport cu criteriile de admisibilitate stabilite de art. 475 din Codul de procedură penală, că rezultă următoarele: „Prima condiție. Cauza se află «în cursul judecății», respectiv al apelului formulat împotriva sentinței penale a instanței inferioare, prin care s-a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 9 luni închisoare. Apreciem că, în raport cu jurisprudența consolidată a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materie, această condiție de admisibilitate este îndeplinită în speță. A doua condiție. Chestiunea de drept pendinte nu a mai făcut obiectul unei alte sesizări pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile sau a unui recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. În deplin acord cu constatările instanței de trimitere, din consultarea jurisprudenței în materie rezultă că și această condiție este îndeplinită. A treia condiție. Chestiunea de drept, obiect al sesizării, trebuie să fie aptă să influențeze soluționarea fondului cauzei. În raport cu considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 11 din 2 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014, cap. VIII, paragrafele 7-8, rezultă că «admisibilitatea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât și atunci când privește o dispoziție de drept procesual, de împrejurarea că interpretarea dată de instanța supremă să aibă consecințe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Cu alte cuvinte, între problema de drept a cărei lămurire se solicită și soluția dată asupra acțiunii penale și/sau civile de către instanța pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicție trebuie să existe o relație de dependență, în sensul că decizia Înaltei Curți pronunțată în procedura prevăzută de art. 476 și 477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal, cerința pertinenței fiind expresia utilității pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluționării pe fond a litigiului. Prin sintagma „soluționarea pe fond a cauzei“ folosită de legiuitor în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală pentru a desemna legătura obiectivă dintre chestiunea de drept supusă interpretării și procesul penal în curs trebuie astfel să se înțeleagă dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relațiilor sociale proteguite prin norma de incriminare, inclusiv sub aspectul consecințelor de natură civilă, și nu rezolvarea unei cereri incidentale invocate pe parcursul judecării cauzei în ultimă instanță». «Apreciem că și această condiție este îndeplinită în speță, având în vedere problema de drept penal substanțial aptă să fie interpretată în manieră diferită. Stabilirea pedepsei, prin luarea în considerare a dispozițiilor privind concursul de infracțiuni, urmare a revocării amânării aplicării pedepsei inițiale, sau, respectiv, neaplicarea acestor dispoziții, efect al menținerii soluției de amânare a aplicării pedepsei și dispunerii unei amânări și pentru noua infracțiune comisă în termenul de supraveghere, reprezintă indubitabil o componentă esențială de fondul cauzei și care se impune a fi lămurită date fiind consecințele directe și concrete asupra inculpatului (executarea efectivă în penitenciar a pluralității de infracțiuni sau curgerea în paralel a două termene de supraveghere distincte pentru fiecare infracțiune în parte). Cu privire la fondul cauzei … Ambele texte a căror interpretare se solicită stabilesc ca impedimente pentru accesul inculpatului la beneficiul amânării aplicării pedepsei inexistența unei condamnări anterioare. Condamnarea presupune întrunirea condițiilor prevăzute de art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală, respectiv existența faptei, calificarea ca infracțiune și comiterea acesteia de către inculpat. Din maniera de reglementare în același text legal a renunțării la aplicarea pedepsei [la alin. (3) ] și a amânării aplicării pedepsei [la alin. (4) ], ca modalități de rezolvare a acțiunii penale distincte de condamnare rezultă fără dubiu faptul că aceste soluții nu se pot asimila cu o condamnare. Conform art. 37 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă privind elaborarea actelor normative „În limbajul normativ aceleași noțiuni se exprimă numai prin aceiași termeni“. Este, deci, clar că noțiunea de condamnare din cuprinsul art. 83 și 88 din Codul penal are un sens precis și nu se poate referi la renunțarea sau amânarea aplicării pedepsei. În consecință, o asemenea soluție de necondamnare dispusă anterior nu poate reprezenta impediment pentru accesul la amânarea aplicării pedepsei. Raționamentul dezvoltat mai sus are logică și din perspectiva faptului că instituția revocării unei soluții de amânare a aplicării pedepsei nu se dispune doar dacă, în cursul termenului de supraveghere, se comite o infracțiune, fiind esențială pronunțarea unei condamnări pentru aceasta, chiar după expirarea termenului respectiv. Este, deci, clar faptul că intenția legislatorului a fost să condiționeze revocarea de existența unei condamnări. Simpla existență a unei infracțiuni nu poate conduce la același rezultat, fără pronunțarea unei condamnări, din moment ce, prin extinderea mijloacelor de individualizare aflate la dispoziția judecătorului, acesta are posibilitatea de a nu pronunța o condamnare, chiar dacă constată existența unei infracțiuni. Renunțarea și amânarea aplicării pedepsei sunt modalități noi de individualizare ce nu funcționează după modelul clasic, permițând judecătorului exercitarea unei prerogative de oportunitate. Această prerogativă se exprimă prin evaluarea necesității aplicării în concret a unei pedepse. Este adevărat că prin comiterea unei noi infracțiuni în cursul termenului de încercare pare a se înțelege o înșelare a încrederii acordate de către judecător inculpatului, o ignorare a avertismentului (art. 81 din Codul penal) sau a atenționării (art. 83 din Codul penal) și un eșec al evaluării posibilităților inculpatului de îndreptare fără aplicarea unei pedepse. Cu toate acestea, comiterea noii infracțiuni nu poate determina per se revocarea, întrucât nu i se poate răpi judecătorului prerogativa de oportunitate de care se bucură, potrivit legii, și cu privire la noua infracțiune. Astfel, art. 80 alin. (1) lit. b) din Codul penal include printre condițiile dispunerii renunțării aplicării pedepsei aprecierea că „în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecințelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia“. În mod similar, art. 83 alin. (1) lit. d) din Codul penal instituie aceeași condiție, precizând că „în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.» «Dacă, urmare a analizei de oportunitate, inculpatul se califică pentru o soluție de necondamnare este o chestiune diferită, ce comportă verificări in concreto și care nu poate fi rezolvată de manieră generală și abstractă. Astfel, în speță, inculpatul este în vârstă de 75 ani, iar perspectiva condamnării cu executare efectivă în penitenciar nu pare a îndeplini scopul de îndreptare al pedepsei, fiind dificil de argumentat că o asemenea experiență mai poate avea consecințe benefice asupra condamnatului. Doctrina mai recentă^1 concluzionează în același sens. Nu există dispoziții exprese în Codul penal care să interzică amânarea aplicării pedepsei pentru infracțiunea nouă. Autorul citat opinează că interpretarea curentă a mecanismului revocării este încă îndatorată prea mult Codului penal anterior, unde aplicarea pedepsei avea loc automat, odată cu stabilirea ei. Noul Cod penal disociază cele două etape, fiind deci perfect legal ca stabilirea unei pedepse, urmare a constatării unei infracțiuni, să nu conducă automat și la aplicarea acesteia. Cum pronunțarea unei condamnări reprezintă echivalentul „aplicării pedepsei“ rezultă că argumentul comiterii unei noi infracțiuni (ce denotă o perseverență infracțională) trebuie relativizat. Numai în ambientul codului anterior comiterea unei noi infracțiuni producea automat revocarea, întrucât nu existau alte alternative. Acestea există însă astăzi și impun calibrarea unui nou mod de gândire asupra individualizării pedepsei. În plus, în cazul amânării aplicării pedepsei nu există o dispoziție similară regimului stabilit pentru renunțarea la aplicarea pedepsei, unde inculpatul trebuie să nu mai fi beneficiat de o asemenea soluție în ultimii ani anteriori datei comiterii noii infracțiuni [art. 80 alin. (2) lit. b) din Codul penal]. Devine astfel perfect posibil ca soluția de amânare a aplicării pedepsei să succeadă unei soluții de aceeași natură pronunțate anterior». În concluzie, în interpretarea dispozițiilor art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal și art. 88 alin. (3) din Codul penal, în ipoteza săvârșirii unei noi infracțiuni intenționate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse, nu este obligatorie dispunerea condamnării pentru noua infracțiune, putându-se pronunța din nou amânarea aplicării pedepsei pentru aceasta, fără revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare, pe baza analizei de oportunitate a circumstanțelor speței.“ ... VII.2. În opinia juridică exprimată de Facultatea de Drept din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, domnul lector universitar dr. Daniel Nițu a arătat că „în raport de dispozițiile art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal și art. 88 alin. (3) din Codul penal, în ipoteza săvârșirii unei noi infracțiuni intenționate în termenul de supraveghere al amânării aplicării pedepsei nu este obligatorie dispunerea condamnării pentru noua infracțiune, astfel că se poate dispune amânarea aplicării pedepsei pentru aceasta, fără posibilitatea revocării amânării aplicării pedepsei anterioare.“ În argumentarea acestei păreri se arată „conform art. 83 alin. (1) din Codul penal, una dintre «condițiile negative» ce împiedică instanța să poată dispune amânarea aplicării pedepsei pentru infracțiunea sau infracțiunile care fac obiectul judecății este reprezentată de impedimentul unei condamnări anterioare la pedeapsa închisorii. Excepțiile de la acest impediment sunt expres și exhaustiv enumerate în teza a II-a a textului menționat, și anume cazurile prevăzute de art. 42 lit. a) și lit. b) din Codul penal sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare. Existența unei hotărâri de amânare a aplicării pedepsei pentru o primă infracțiune nu poate constitui un impediment în sine pentru dispunerea unei noi hotărâri de amânare a aplicării pedepsei pentru infracțiunea comisă în termenul de supraveghere. Concluzia se impune prin simpla raportare la dispozițiile art. 17 alin. (2) din Codul de procedură penală ce prevede: „în cursul judecății acțiunea penală se stinge prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitare sau încetare a procesului penal.“ Pe aceeași linie de idei, art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală, sub denumirea marginală de „Rezolvarea acțiunii penale“, prevede: „Instanța hotărăște asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunțând, după caz, condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal.“ Se observă astfel că ineditul instituțiilor analizate este și mai pregnant pe componenta dreptului procesual penal: ele reprezintă noi soluții procesuale ce pot fi pronunțate de către instanță^2, distincte de clasica soluție a condamnării. Sintetizând, în opinia noastră, amânarea aplicării pedepsei pronunțate pentru prima instanță nu poate „activa“ condiția negativă de la art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal, neconstituind o hotărâre de condamnare. Prin urmare, instanța nu este împiedicată să dispună o nouă amânare pentru infracțiunea nou-comisă, sub rezerva întrunirii celorlalte condiții. Existența hotărârii anterioare de amânare, cumulate cu elementul intențional cu care a fost comisă cea de-a doua infracțiune, va determina de cele mai multe ori instanța să ajungă la concluzia că pentru cea de-a doua infracțiune nu este oportun/temeinic/fondat să dispună o nouă soluție de amânare, pronunțând condamnarea. Din punct de vedere legal, nu există însă o obligație în acest sens strict prin raportare la existența hotărârii de amânare anterioare. Revocarea amânării aplicării pedepsei. Simpla lectură a textului art. 89 din Codul penal demonstrează că revocarea aferentă ipotezei comiterii unei noi infracțiuni presupune - ca o condiție cumulativă - ca pentru infracțiunea comisă în termen să se pronunțe o hotărâre de condamnare, chiar după expirarea termenului de supraveghere. În absența acestei condiții, nu va putea interveni revocarea primei amânări a aplicării pedepsei, aceasta continuând să își producă efectele. Făcând legătura cu speța care a generat întrebarea prealabilă, în măsura în care pentru infracțiunea comisă în termen și comisă cu intenție instanța ajunge la concluzia că se impune amânarea aplicării pedepsei (soluție puțin probabilă, dar teoretic posibilă așa cum am arătat), vom avea două termene de supraveghere ce vor „curge“ în paralel. ... ...