Decizia CCR nr. 123/2013Paragraful 32

1. Cu privire la prima întrebare, Arbitrul unic apreciază că răspunsul este afirmativ, reţinând, în esenţă, că a nu trimite excepţia de neconstituţionalitate la Curtea Constituţională ar avea drept consecinţă nesoluţionarea chestiunii constituţionalităţii actelor normative contestate. Or, Constituţia României prevede în mod expres "instanţa de arbitraj comercial" ca fiind unul dintre organele care pot sesiza Curtea Constituţională, iar faţă de principiul potrivit căruia "ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus", Arbitrul unic cade sub incidenţa textului constituţional şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992. Mai arată că, atâta vreme cât este vorba despre acte normative din România, Curtea Constituţională a României trebuie să rămână singurul organ competent să se pronunţe asupra constituţionalităţii acestora. Excluderea competenţei Arbitrului unic ar echivala cu reţinerea unei alte condiţii decât cele enumerate în această prevedere şi cu restrângerea obiectului expresiei "instanţa de arbitraj comercial" la "instanţă naţională de arbitraj comercial", cu încălcarea Legii nr. 47/1992.