Decizia ÎCCJ nr. 12/2022 (HP)Punctul III

III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție Instanța de trimitere a reținut că în perioada 16 martie 2020-14 mai 2020 cauza s-a aflat pe rolul Judecătoriei Buftea. La termenul din 19 februarie 2020, instanța de fond a fixat termen de judecată la 15 aprilie 2020, dar a reluat judecata la 9 iulie 2020, termen de judecată stabilit prin Rezoluția din 19 aprilie 2020, când s-a menționat că se mențin dispozițiile anterioare stării de suspendare a activității instanței. Instanța de apel a reținut faptul că infracțiunea ce face obiectul cauzei, fiind descoperită imediat după săvârșirea ei, poate fi calificată ca fiind infracțiune flagrantă, în sensul art. 293 din Codul de procedură penală. Astfel, s-a considerat că este necesar a se clarifica dacă aceste decrete se aplică și infracțiunilor flagrante săvârșite înainte de decretarea stării de urgență, aflate pe rolul instanțelor de judecată la data publicării celor două decrete ale Președintelui României în Monitorul Oficial al României, Partea I, având în vedere că nu există o procedură specială de judecată pentru infracțiunile flagrante, astfel cum era prevăzut în vechiul Cod de procedură penală. S-a constatat că practica Curții de Apel București - Secția I penală a fost neunitară, unele completuri considerând că sunt suspendate de drept cauzele privind infracțiunile flagrante săvârșite înainte de decretarea stării de urgență și nu le-au judecat în acea perioadă, altele, dimpotrivă, au judecat astfel de infracțiuni. S-a apreciat că Decretul Președintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 3 din 19 martie 2020 pentru încuviințarea măsurii adoptate de Președintele României privind instituirea stării de urgență pe întreg teritoriul României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 19 martie 2020, și Decretul Președintelui României nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4 din 16 aprilie 2020 pentru încuviințarea măsurii adoptate de Președintele României privind prelungirea stării de urgență pe întreg teritoriul României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 16 aprilie 2020, nu se încadrează în noțiunea de dispoziție legală ca și cauză de suspendare a prescripției răspunderii penale. În motivarea punctului de vedere exprimat s-a reținut Decizia nr. 152 din 6 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 13 mai 2020, prin care Curtea Constituțională a calificat decretele Președintelui României ca fiind acte administrative cu caracter normativ, cu forță juridică inferioară legii, care nu pot să deroge, să se substituie sau să adauge la lege. Curtea de Apel București a considerat că, în ceea ce privește noțiunea de „împrejurare de neprevăzut sau de neînlăturat“ ca și cauză de suspendare a prescripției răspunderii penale, starea de urgență decretată prin decretele Președintelui României nu intră în această noțiune, având în vedere că activitatea instanțelor, dar și a parchetelor s-a desfășurat în continuare, chiar dacă limitat, iar dreptul la circulație a existat, chiar dacă a trebuit justificat printr-o declarație, aspect care era cunoscut publicului larg, starea de urgență nefiind o cauză insurmontabilă de a participa la procesul penal. Astfel cum s-a reținut și în Decizia nr. 152 din 6 mai 2020 a Curții Constituționale, Parlamentul a funcționat în toată această perioadă, dat fiind că, în conformitate cu art. 93 alin. (2) din Constituție, „Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgență și funcționează pe toată durata acestora“. Rațiunea obligării Parlamentului, prin Constituție, să funcționeze pe toata durata declarării stării de asediu sau a stării de urgență este tocmai aceea de a crea posibilitatea intervenției legislative în regim de urgență, în orice domeniu pe care situația de criză îl afectează, inclusiv și mai ales atunci când este vizată restrângerea exercițiului unor drepturi și al unor libertăți fundamentale. Continuitatea în plan legislativ a Parlamentului asigură luarea măsurilor excepționale impuse de situația de criză, în condițiile în care restrângerea drepturilor și a libertăților nu se poate realiza decât prin lege, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 53 și ale art. 115 alin. (6) din Constituție. Instanța de sesizare a susținut că existența unei stări de asediu sau de urgență se încadrează per se în ipoteza de incidență a prevederilor art. 115 alin. (4) din Constituție care permit Guvernului să adopte ordonanțe de urgență numai în situații extraordinare. Așa fiind, inclusiv legiuitorul delegat are abilitarea constituțională să intervină cu celeritate și să modifice cadrul legislativ existent, adoptând măsurile normative pe care starea de fapt le impune. În concluzie, cadrul constituțional în vigoare delimitează în mod riguros competențele autorităților publice, respectiv partajarea atribuțiilor legislative de cele executive, excepția de la regulă fiind în mod expres reglementată și de strictă interpretare. ...