Decizia ÎCCJ nr. 4/2022 (HP)Punctul III

III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție Instanța de trimitere a prezentat argumente în favoarea ambelor opinii referitoare la încadrarea juridică a unei fapte de furt comise în împrejurările descrise, respectiv atât a infracțiunii de furt, cât și a infracțiunii de furt calificat în varianta agravată prevăzută în prima teză a dispozițiilor art. 229 alin. (1) lit. c) din Codul penal, „de o persoană mascată“. În susținerea opiniei potrivit căreia obligația legală privind purtarea măștii de protecție într-un spațiu comercial nu înlătură incidența formei calificate a infracțiunii de furt, s-a arătat că o normă destinată protejării sănătății publice nu poate constitui o cauză de atenuare a răspunderii penale a unei persoane ce comite infracțiuni în timp ce se conformează unor dispoziții legale nepenale, având o altă rațiune și un alt obiect de reglementare. Mai mult, lipsa unei definiții legale a sintagmei „mască de protecție“ este de natură să creeze echivoc și poate genera o practică judiciară neunitară în funcție de tipul acesteia (mască medicală, textilă, conformă ori neconformă etc.). Or, dispozițiile art. 229 alin. (1) lit. c) din Codul penal nu pot fi interpretate și aplicate în funcție de criterii echivoce, cu atât mai mult cu cât norma penală nu operează astfel de distincții. S-a susținut că sintagma „de o persoană mascată“ constituie o circumstanță reală de comitere a faptei, ce se reține ori de câte ori, în concret, autorul a purtat în zona feței un obiect ce îi ascunde total ori parțial fizionomia, profitând deci de această situație, indiferent dacă masca era sau nu obligatorie la locul comiterii infracțiunii. Totodată, s-a arătat că nu are nicio relevanță poziția psihică a autorului, respectiv dacă acesta s-a mascat în scopul de a comite fapta ori a purtat masca din alte considerente, atât timp cât autorul a săvârșit fapta de furt mascat fiind, se va reține varianta calificată a infracțiunii, în lipsa unei distincții legale în cuprinsul dispozițiilor art. 229 alin. (1) lit. c) din Codul penal. În cazul în care s-ar aprecia că fapta săvârșită de o persoană ce poartă mască de protecție într-un spațiu unde aceasta este obligatorie nu întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii de furt calificat în varianta prevăzută de art. 229 alin. (1) lit. c) din Codul penal, s-ar putea ajunge uneori chiar la concluzii lipsite de fundament în realitatea obiectivă și s-ar crea artificial posibilitatea ca persoanele care comit furturi să beneficieze de o încadrare juridică mai blândă sub pretextul conformării la obligația de a purta mască de protecție, deși au acționat cu mai multă îndrăzneală. În argumentarea opiniei contrare, s-a arătat că doctrina nu este unanimă în calificarea variantei agravate ca fiind o circumstanță reală, astfel încât, în principiu, nu s-ar mai impune analizarea reprezentării autorului privind fapta sa. În acest context, s-a subliniat că există autori care argumentează faptul că această circumstanță agravantă este una personală de individualizare, iar nu o circumstanță reală (Sergiu Bogdan, Doris Alina Șerban, Drept penal. Partea specială - Infracțiuni contra patrimoniului, contra autorității, de corupție, de serviciu, de fals și contra ordinii și liniștii publice, Editura Universul Juridic, 2020, p. 46). Totodată, au fost aduse argumente teleologice în sprijinul necesității de a statua asupra scopului purtării măștii, respectiv dacă autorul a urmărit prin aceasta ascunderea identității sale, sens în care s-a arătat că legiuitorul nu a impus această condiție deoarece, la momentul redactării textului, era implicită, se putea subînțelege că o persoană care procedează la sustragerea unui bun, mascată fiind, și-a ascuns fața tocmai pentru a comite furtul, respectiv din chiar purtarea măștii era dedus/prezumat scopul ascunderii identității în timpul săvârșirii faptei. Or, acest raționament nu poate subzista în condițiile actuale, în care purtarea măștii este obligatorie (inclusiv în unele spații deschise, nu doar în spații închise). S-a apreciat că în acest sens este și doctrina dezvoltată sub imperiul Codului penal din 1968, atunci când se menționează că rațiunea agravantei rezidă în folosirea de către făptuitor a unui anumit procedeu pentru a nu putea fi recunoscut. Astfel, recurgând la mascare (deghizare sau travestire), făptuitorul se dovedește mai periculos, el chibzuiește mai mult asupra modului în care va realiza hotărârea sa infracțională și își ia măsuri pentru a nu putea fi identificat. Prin urmare, în situația în care făptuitorul poartă o mască în îndeplinirea unei obligații legale instituite în scopul prevenirii răspândirii SARS-CoV-2, este necesar să se verifice, suplimentar, dacă a urmărit cu adevărat îngreunarea descoperirii sale, respectiv dacă s-a mascat cu intenția explicită de a comite un furt. Este adevărat că legiuitorul nu distinge după intenția din spatele mascării, deghizării sau travestirii, dispoziția legală fiind formulată în termeni obiectivi, însă de la momentul edictării normei au intervenit schimbări care nu puteau fi prevăzute de legiuitor și care nu pot fi ignorate în condițiile în care legea impune cu caracter general portul măștii în anumite condiții de loc și timp. S-a arătat, totodată, că, dacă s-ar reține circumstanța agravantă indiferent de motivul principal care a determinat purtarea măștii, s-ar ajunge la concluzia că nicio persoană care respectă obligația de purtare a măștii pentru prevenția răspândirii SARS-CoV-2 nu ar mai putea comite un furt simplu în spațiile închise (inclusiv în cele deschise în condițiile specificate în ordinul comun al ministerului sănătății și al ministrului afacerilor interne). Prin urmare, pentru reținerea agravantei este necesar ca purtarea măștii să fie animată doar de intenția autorului de a se ascunde, atât timp cât această dorință se poate suprapune peste aceea de a respecta obligația de purtare a măștii, astfel încât să îi fie permis accesul în spațiul respectiv. Acționând în acest mod, autorul se află într-un context social particular, care nu a fost avut în vedere de legiuitor la momentul reglementării acestei circumstanțe agravante, când nu putea fi previzibilă situația cu totul excepțională cu care comunitatea se confruntă în prezent în contextul pandemiei cauzate de răspândirea la nivel mondial a virusului SARS-CoV-2. Purtarea unei măști în condiții obișnuite nu are vreo valență infracțională. Faptul că ea se suprapune peste săvârșirea unui furt îi poate conferi acest caracter, însă se remarcă faptul că nu poate fi pus semn de egalitate între persoana care ia decizia premeditată de a se masca (pentru a se proteja în timpul sustragerii bunului pentru comiterea furtului și pentru a îngreuna identificarea sa) și aceea care poartă masca în considerarea obligațiilor instituite prin acte normative pentru prevenirea contaminării cu virusul SARS-CoV-2 pe durata stării de alertă. Reprezentarea psihică asupra comiterii unei infracțiuni este una complexă și nimic nu exclude mobilul mixt, iar scopul respectării măsurilor de protecție împotriva răspândirii virusului SARS-CoV-2 nu este incompatibil cu dorința de a ascunde săvârșirea unui furt. În același timp însă, având în vedere că protejarea altor persoane este esențială în această perioadă, simplul fapt că făptuitorul respectă normele de sănătate publică și, în același timp, comite un furt nu echivalează în mod automat cu o deturnare a scopului pentru care obligația de purtare a măștii este instituită și nu poate justifica ab initio reținerea agravantei prevăzute de art. 229 alin. (1) lit. c) din Codul penal. ...