Decizia ÎCCJ nr. 4/2022 (HP)Punctul IX.2

IX.2. Cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii constată că, dată fiind modalitatea concretă de formulare a întrebării prealabile prin încheierea de sesizare, rezolvarea problemei de drept a încadrării juridice a infracțiunii de furt comise de o persoană purtând o mască de protecție într-un spațiu public unde portul acesteia este obligatoriu implică un examen juridic plasat în două coordonate distincte. Astfel, este necesar a lămuri în prealabil înțelesul sintagmei „persoană mascată“ din cuprinsul variantei calificate a infracțiunii de furt reglementate prin art. 229 alin. (1) lit. c) din Codul penal, pentru a stabili măsura în care persoana ce poartă o mască de protecție în îndeplinirea obligației instituite în baza Legii nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu modificările și completările ulterioare, poate fi considerată o persoană mascată în sensul legii penale. Subsecvent se impune clarificarea efectelor ce decurg din îndeplinirea obligației legale, respectiv măsura în care această împrejurare se răsfrânge asupra încadrării juridice a unei fapte penale. În ceea ce privește prima chestiune se observă că, în lipsa unei consacrări specifice a semnificației noțiunii „persoană mascată“ în chiar cuprinsul normei de incriminare ori în cadrul normelor explicative cuprinse în titlul X din Codul penal -„Înțelesul unor termeni sau expresii în legea penală“, înțelesul acesteia nu poate fi decât cel comun, în considerarea art. 25 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Ca atare, notăm că Dicționarul explicativ al limbii române (Academia Română, Institutul de Lingvistică, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2009) explică semnificația adjectivului „mascat/mascată“, în sensul său propriu, astfel: „1. Care poartă mască, acoperit cu o mască; măscuit. 2. Care nu se vede, fiind acoperit de un alt obiect, de un strat de material etc.; care este ascuns privirilor; camuflat.“ În esență, mascarea unei persoane presupune acoperirea feței cu o mască sau colorarea acesteia în așa fel încât făptuitorul să nu poată fi recunoscut sau să nu poată fi ușor recunoscut, aceasta fiind, de altfel, semnificația reflectată unanim și constant atât în doctrina de specialitate, cât și în jurisprudență. În raport cu aceasta se impune o primă concluzie, aceea că portul măștii de protecție nu conferă de plano celui care o poartă calitatea de persoană mascată, fiind necesar ca masca de protecție, precum și modalitatea în care aceasta este purtată la momentul comiterii faptei să aibă aptitudinea de a îngreuna identificarea autorului, în caz contrar, varianta agravată nu va fi incidentă. Așadar, nu în toate cazurile în care o persoană poartă o mască de protecție aceasta poate fi considerată o persoană mascată, această împrejurare de fapt urmând a fi stabilită de la caz la caz. Ca atare, dincolo de deficiența argumentului reducerii la absurd privind imposibilitatea comiterii unui furt simplu în condițiile ființării măsurii portului obligatoriu al măștii, argumentul implicând sugestia că autorul ar avea dreptul de a sustrage în varianta-tip, acesta nici nu se verifică obiectiv, elementul circumstanțial referindu-se la o persoană mascată, iar nu la o persoană ce poartă o mască de protecție, situațiile nefiind identice. Cea de-a doua concluzie ce se desprinde din interpretarea literală a elementului circumstanțial agravant este aceea că, odată ce autorul furtului poate fi considerat o persoană mascată, din perspectiva încadrării juridice, este lipsit de relevanță scopul sau mobilul mascării, reținerea formei calificate nefiind subsumată unei astfel de condiții. Ca o consecință a principiului legalității, norma de drept penal este de strictă interpretare și aplicare, iar argumentul invocat în excluderea incidenței elementului circumstanțial agravant referitor la faptul că autorul nu ar urmări prin mascarea sa îngreunarea identificării, ci respectarea obligației legale instituite în contextul pandemic nu poate fi primit deoarece norma nu prevede în conținutul său concret o astfel de cerință esențială atașată elementului subiectiv. În cazul în care existența unui anumit scop ori mobil poate fi stabilită pe bază de probe certe, acesta va putea fi valorificat, însă, doar în procesul de individualizare a pedepsei. Astfel, elementul circumstanțial reprezintă un element constitutiv al infracțiunii care determină realizarea acesteia în varianta calificată, tipicitatea fiind dată de conținutul concret al normei de incriminare. Calificarea unei fapte ca infracțiune nu se poate face decât în conformitate cu legea, ca urmare a corespondenței dintre fapta concretă și conținutul infracțiunii, fiind exclus ca, pe cale de interpretare, să poată fi adăugată o condiție care nu este prevăzută de lege, la fel cum nu ar putea fi eliminată o condiție de tipicitate expres prevăzută de lege. Așadar, dacă legiuitorul ar fi urmărit prin reglementarea elementului circumstanțial ca realizarea acestuia să fie condiționată de existența unui element subiectiv, ar fi prevăzut expres o astfel de cerință, așa cum a procedat în cazul altor elemente circumstanțiale sau circumstanțe legale agravante [de exemplu, art. 77 lit. e) ,f) ,g) și h) din Codul penal: „Următoarele împrejurări constituie circumstanțe agravante: (...) e) săvârșirea infracțiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmității sau altor cauze; f) săvârșirea infracțiunii în stare de intoxicație voluntară cu alcool sau cu alte substanțe psihoactive, când a fost provocată în vederea comiterii infracțiunii; g) săvârșirea infracțiunii de către o persoană care a profitat de situația prilejuită de o calamitate, de starea de asediu sau de starea de urgență; h) săvârșirea infracțiunii pentru motive legate de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenență politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de același fel, considerate de făptuitor drept cauze ale inferiorității unei persoane în raport cu celelalte.“, art. 189 alin. (1) lit. b) , c) și d) din Codul penal: „Omorul săvârșit în vreuna dintre următoarele împrejurări: ... b) din interes material; c) pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse; d) pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni...“ etc.]. Este adevărat că la momentul edictării normei societatea nu se confrunta cu o pandemie și că nu exista o obligație generală de a purta o mască de protecție în toate locurile publice sau în anumite locuri publice. Cu toate acestea au existat situații, cunoscute legiuitorului, în care portul unei măști de protecție constituia o obligație legală, în cadrul unor profesii, meserii sau în efectuarea unei anumite activități, cum ar fi cazul medicilor, al celor care lucrează în condiții periculoase sau în medii toxice, în cazul unor activități sportive etc. Ca atare, nu se susține nici argumentul de interpretare istorico-teleologică, potrivit căruia la momentul edictării normei nu a fost necesară prevederea expresă a scopului urmărit de autorul furtului, acela de a-și ascunde identitatea, deoarece acesta putea fi dedus/prezumat din chiar purtarea măștii, dat fiind că nu exista o obligație legală în acest sens - lex dixit minus quam voluit. Astfel, chiar premisa raționamentului, lipsa unei obligații legale de a purta mască de protecție, este eronată, deosebirea față de contextul social actual constând în sfera subiecților cărora le incumbă obligația și scopul urmărit prin instituirea acesteia. Argumentele doctrinei de specialitate cu privire la periculozitatea furtului comis de către o persoană mascată, în sensul că acțiunea de a se masca face ca identificarea autorului să fie mai dificilă, denotă o pregătire, o premeditare a acestuia și îi conferă o îndrăzneală mai mare, știind că va fi mai greu de recunoscut sau identificat, vizează rațiunea reglementării variantei calificate și nu pot fundamenta instituirea unei cerințe esențiale de ordin subiectiv pe cale jurisprudențială. De altfel, rațiunea instituirii unor limite de pedeapsă mai mari subzistă indiferent de caracterul obligatoriu sau nu al portului măștii de protecție, respectiv identificarea și tragerea la răspundere penală sunt îngreunate, iar autorul, chiar dacă nu urmărește, acceptă că stabilirea identității sale este dificilă, ceea ce crește îndrăzneala acestuia. Mai mult, faptul că portul măștii constituie o obligație generală în anumite spații publice îi profită acestuia, deoarece scade vigilența subiectului pasiv, în contextul în care, deși mascată într-un loc public, persoana respectivă nu va ieși în evidență. De altfel, în ipoteza în care se probează că autorul profită de obligativitatea măștii de protecție, adică urmărește îngreunarea identificării sale, ar putea fi incidentă chiar și circumstanța legală agravantă prevăzută de art. 77 lit. g) din Codul penal privind starea de urgență, desigur, pe durata ființării acesteia, legea penală conferind o valență aparte poziției subiective în astfel de situații excepționale. Așadar, împrejurarea că identificarea autorului este îngreunată constituie chiar rezultatul obiectiv al acțiunii de a se masca și este analizată odată cu evaluarea modalității faptice de acoperire a feței de a se circumscrie noțiunii de „persoană mascată“, independent de poziția subiectivă a autorului. Sintetizând, interpretarea literală a normei care instituie varianta calificată a infracțiunii de furt relevă faptul că elementul circumstanțial prevăzut de art. 229 alin. (1) lit. c) din Codul penal constituie o împrejurare obiectivă, a cărei realizare este independentă de poziția subiectivă a autorului în raport cu rezultatul acțiunii de mascare, iar interpretarea istorico-teleologică nu conferă substanță tezei potrivit căreia o astfel de cerință esențială ar fi implicită. În al doilea rând, se remarcă faptul că divergența de opinii are ca izvor faptul că autorul, persoană mascată care comite un furt, prin portul măștii de protecție, se conformează unei obligații legale. Prealabil, se reține că, prin dispozițiile Legii nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 15 mai 2020, cu modificările și completările ulterioare, în vigoare la data faptei, a fost prevăzută posibilitatea instituirii obligativității purtării măștii de protecție în spațiile publice, spațiile comerciale, mijloacele de transport și la locul de muncă, pe durata stării de alertă, prin ordin comun al ministrului sănătății și al ministrului afacerilor interne, în scopul gestionării crizei determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2. În acest context normativ a fost adoptat Ordinul ministrului sănătății și al ministrului afacerilor interne nr. 874/81/2020 privind instituirea obligativității purtării măștii de protecție, a triajului epidemiologic și dezinfectarea obligatorie a mâinilor pentru prevenirea contaminării cu virusul SARS-CoV-2 pe durata stării de alertă, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 435 din 22 mai 2020. Conform art. 1 din cuprinsul actului administrativ normativ menționat, pe durata stării de alertă, în spațiile publice închise, spațiile comerciale și la locul de muncă a fost instituită obligativitatea purtării măștii de protecție. Se impune a se aminti că măsura a suferit în timp modificări în funcție de contextul epidemiologic. Or, îndeplinirea unei obligații impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, constituie, potrivit art. 21 alin. (2) din Codul penal, o cauză justificativă. Cu alte cuvinte, îndeplinirea unei obligații înlătură caracterul nejustificat al faptei comise ca urmare a conformării subiectului activ la obligația impusă de autoritatea competentă, lipsind fapta penală de una dintre trăsăturile esențiale pentru a fi considerată infracțiune. Efectele cauzei justificative se produc exclusiv atunci când chiar fapta este comisă în îndeplinirea obligației legale, fără ca legea penală să prevadă vreun efect similar asupra elementului circumstanțial, ca în cazul erorii, cauză de neimputabilitate reglementată de art. 30 din Codul penal. Astfel, art. 30 alin. (3) din Codul penal prevede expres că: „Nu constituie circumstanță agravantă sau element circumstanțial agravant starea, situația ori împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârșirii infracțiunii.“ Ca urmare, îndeplinirea unei obligații legale nu înlătură elementul circumstanțial agravant, iar în lipsa unei prevederi exprese, a conferi acestei împrejurări atare consecință ar însemna a adăuga cauzei justificative un efect pe care legea nu îl prevede. De altfel, dacă legiuitorul ar fi considerat că măsura instituită în scop de prevenție sanitară face ca sancționarea mai gravă a furtului comis de către o persoană mascată cu o mască de protecție să nu fie justificată în condițiile obligativității acesteia ar fi putut să confere împrejurării, cu caracter de excepție, un astfel de efect, prin chiar actul normativ care o instituie. În lipsa unei prevederi legale exprese, principiul legalității se opune unei interpretări jurisprudențiale în sensul înlăturării unui element circumstanțial agravant, în condițiile în care voința legiuitorului poate fi decelată din chiar litera legii și prin corelarea normelor relevante. Cât privește teza potrivit căreia ar exista o neconcordanță între voința legiuitorului și exprimarea acesteia în normă, în concret, legiuitorul a dorit să spună mai mult decât a exprimat, cu referire și la contextul social, dincolo de faptul că premisa raționamentului nu rezistă unei analize concrete, este chiar contrară dispozițiilor legale. În concluzie: – o persoană care poartă o mască de protecție nu poate fi considerată în toate cazurile o persoană mascată în sensul legii penale, această împrejurare de fapt urmând a fi stabilită de la caz la caz, o dezlegare de principiu nefiind posibilă; ... – îndeplinirea obligației de a purta mască de protecție în spațiile publice în care actele normative în vigoare prevăd obligativitatea acesteia nu înlătură tipicitatea elementului circumstanțial agravant prevăzut de art. 229 alin. (1) lit. c) din Codul penal, în cazul infracțiunii de furt săvârșite de către o persoană mascată. ... ...