Decizia ÎCCJ nr. 26/2021 (RIL)Punctul 3

3. Punctul de vedere exprimat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este în sensul că infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută în art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal, care a cauzat o pagubă materială mai mică sau egală cu echivalentul în lei a 200.000 euro, comisă de o persoană a cărei calitate nu determină incidența dispozițiilor art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, iar valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro este de competența parchetului nespecializat, iar nu a Direcției Naționale Anticorupție. În argumentarea punctului de vedere s-a susținut că în analiza stabilirii competenței Direcției Naționale Anticorupție se au în vedere dispozițiile art. 13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, în ansamblul lor. În acest sens s-a arătat că la alin. (1) este reglementată competența Direcției Naționale Anticorupție pentru infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, săvârșite în „una din următoarele condiții“, rezultând din această exprimare că există mai multe criterii după care poate fi stabilită competența acestui parchet specializat, precum și faptul că infracțiunile care nu se încadrează în criteriile enumerate în cuprinsul textului de lege menționat vor fi de competența parchetelor ordinare. Totodată, în cuprinsul art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 este stabilită competența acestei structuri de parchet în funcție de criteriile „pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro“ sau „dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 de euro“. Art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 reglementează competența Direcției Naționale Anticorupție în funcție de calitatea persoanei care săvârșește infracțiunea, indiferent de valoarea pagubei materiale ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție. De asemenea, alin. (2) al art. 13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 stabilește în competența Direcției Naționale Anticorupție infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, iar alin. (3) al textului de lege menționat stabilește în competența Direcției Naționale Anticorupție mai multe infracțiuni prevăzute de Codul penal (printre care și infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 din Codul penal), „dacă s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro“. Astfel, prin criteriile în raport cu care se determină competența Direcției Naționale Anticorupție se au în vedere categorii diferite de infracțiuni, astfel cum sunt clasificate în art. 5 din Legea nr. 78/2000, chiar dacă titlul legii face referire generală la „prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție“. În situația în care toate infracțiunile reglementate de Legea nr. 78/2000 ar fi fost „infracțiuni de corupție“, nu ar mai fi existat nicio justificare ca în cuprinsul legii acestea să fie clasificate în infracțiuni de corupție (capitolul III secțiunea a 2-a) , infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție (capitolul III secțiunea a 3-a) , infracțiuni în legătură directă cu infracțiunile de corupție (capitolul III secțiunea a 4-a - abrogată) și infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene (capitolul III secțiunea a 4^1-a) . Pe de altă parte, nu mai era necesară reglementarea expresă a competenței Direcției Naționale Anticorupție [art. 13 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002] în cazul infracțiunilor săvârșite împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, ce se regăsesc în capitolul III secțiunea a 4^1-a din Legea nr. 78/2000 (art. 18^1-18^5). Aceste infracțiuni sunt în esența lor infracțiuni de prejudiciu care au o urmare imediată, constând în paguba creată și, implicit, un folos necuvenit, astfel că ar fi putut să li se aplice dispozițiile art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 43/2002. Aceste infracțiuni prezintă și formă agravată când faptele au produs consecințe deosebit de grave (potrivit art. 183 din Codul penal, prin consecințe deosebit de grave se înțelege o pagubă materială mai mare de 2.000.000 lei, deci mai mult de 200.000 euro cât este prevăzut de art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002). Raportat la acest cuantum al pagubei, competența ar fi trebuit să revină Direcției Naționale Anticorupție, conform art. 13 alin. (1) lit. a) din actul normativ anterior precizat, dacă s-ar considera că și acestea sunt infracțiuni de corupție. În condițiile în care legiuitorul a prevăzut expres în alin. (2) al art. 13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 competența Direcției Naționale Anticorupție pentru aceste infracțiuni, săvârșite împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, rezultă că la criteriile de stabilire a competenței Direcției Naționale Anticorupție s-a avut în vedere clasificarea infracțiunilor, astfel cum figurează în art. 5 din Legea nr. 78/2000. În consecință, s-a susținut că, atunci când legiuitorul a făcut referire în art. 13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 la infracțiunile de corupție, a vizat doar infracțiunile prevăzute în art. 5 alin. (1) , respectiv în capitolul III secțiunea a 2-a din Legea nr. 78/2000 . Totodată, s-a susținut că, în cazul infracțiunii reglementate de art. 18^5 din Legea nr. 78/2000 (încălcarea din culpă de către directorul, administratorul sau persoana cu atribuții de decizie ori de control în cadrul unui operator economic a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau îndeplinirea ei defectuoasă, dacă fapta a avut ca rezultat săvârșirea de către o persoană care se află în subordinea sa și care a acționat în numele acelui operator economic a uneia dintre infracțiunile prevăzute la art. 18^1-18^3 sau săvârșirea unei infracțiuni de corupție ori de spălare a banilor în legătură cu fondurile Uniunii Europene, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă), la urmarea imediată a acesteia, se face referire la „săvârșirea unei infracțiuni de corupție“, și nu la infracțiuni, în general, sau la o anumită infracțiune din Legea nr. 78/2000. În plus, art. 24 din Legea nr. 78/2000 face referire la „sume de bani, bunuri sau alte valori ce se presupune că provin din infracțiuni de corupție sau asimilate acestora ori din infracțiuni ce au legătură cu acestea“. Rezultă astfel că, deși Legea nr. 78/2000 se intitulează Legea privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, legiuitorul a considerat că doar unele fapte reprezintă propriu-zis infracțiuni de corupție (respectiv cele prevăzute în art. 5 din Legea nr. 78/2000 și reglementate de art. 6 din aceeași lege la capitolul III secțiunea a 2-a) , alte fapte fiind infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiuni în legătură directă cu infracțiunile de corupție și infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene (o infracțiune din această ultimă categorie - art. 18^5 făcând direct referire la o infracțiune de corupție). Întrucât Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 se raportează la infracțiunile din Legea nr. 78/2000 și trebuie să se coroboreze cu această lege, s-a concluzionat că, la reglementarea competenței Direcției Naționale Anticorupție, prevăzută la art. 13 din actul normativ menționat, s-a avut în vedere aceeași clasificare a infracțiunilor, astfel cum figurează acestea în Legea nr. 78/2000, respectiv infracțiuni de corupție, infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiuni în legătură directă cu infracțiunile de corupție (abrogate) și infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene. Deoarece infracțiunile reglementate de Legea nr. 78/2000 sunt fie infracțiuni de pericol, fie de rezultat, legiuitorul a instituit prin art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 criterii diferite pentru aceste categorii de infracțiuni în vederea stabilirii competenței Direcției Naționale Anticorupție, respectiv criteriul pagubei materiale pentru infracțiunile de rezultat (cum este și infracțiunea de abuz în serviciu, în situația în care funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal) și criteriul obiectului infracțiunii de corupție, pentru infracțiunile de corupție ca infracțiuni de pericol. În concluzie, atunci când legiuitorul a făcut referire la „obiectul infracțiunii de corupție“ în art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, a vizat doar infracțiunile de luare de mită, dare de mită, trafic de influență și cumpărare de influență. În sprijinul acestei opinii este și faptul că nu se justifică instituirea a două criterii distincte pentru aceeași infracțiune (cum este cazul infracțiunii de abuz în serviciu, în situația în care funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal), pentru a stabili competența în favoarea Direcției Naționale Anticorupție în baza aceleiași dispoziții legale - art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, respectiv paguba materială și obiectul infracțiunii de corupție, atunci când persoana cercetată nu are o calitate specială. Alegerea legiuitorului a fost aceea de a opera cu două noțiuni: obiectul infracțiunii de corupție și paguba, tocmai pentru ca, din categoriile de infracțiuni stabilite de Legea nr. 78/2000, să fie de competența Direcției Naționale Anticorupție doar cele de o anumită gravitate. Totodată, pentru a fi întrunite elementele tipicității la infracțiunea de abuz în serviciu, în situația în care funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal, este necesară existența celor două urmări: o primă urmare este paguba creată părții civile (care este deja criteriu pentru stabilirea competenței materiale), iar o a doua urmare este folosul necuvenit. În acest context s-a apreciat necesar a fi avută în vedere distincția dintre obiectul material al unei infracțiuni (abuzul în serviciu neavând obiect material) și folosul necuvenit realizat prin săvârșirea infracțiunii. Acesta este o consecință, iar nu un element al acțiunii de abuz în serviciu. O distincție asemănătoare a fost realizată și în doctrină între obiectul material al șantajului și folosul realizat prin săvârșirea infracțiunii, considerându-se că cel din urmă este o consecință, și nu un aspect al acțiunii de șantaj. În ceea ce privește noțiunea de pagubă materială, prin aceasta se înțelege urmarea imediată a infracțiunii de abuz în serviciu, constând în prejudiciul material efectiv suferit de o persoană fizică sau juridică, subiect pasiv al acestei infracțiuni, generat de actul abuziv al funcționarului public sau al altei persoane care exercită o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice, prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal, ori în cadrul oricărei persoane juridice. Diferențierea dintre paguba materială și folosul necuvenit a fost explicată de Curtea Constituțională în Decizia nr. 458 din 22 iunie 2017, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 15 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, raportate la art. 13^2 din același act normativ, cu referire la infracțiunea de abuz în serviciu, sunt neconstituționale. Potrivit acestei decizii, paragraful 33, noțiunea de pagubă materială nu se suprapune noțiunii de folos necuvenit (regăsit în dispozițiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000). Curtea Constituțională a analizat separat cele două elemente, tocmai pentru că acestea au o existență de sine stătătoare în contextul săvârșirii infracțiunii. Cu alte cuvinte, producerea pagubei, deși uneori se poate converti într-un folos necuvenit, nu este întotdeauna echivalentă cu obținerea acestui folos. De asemenea, cele două elemente nu se exclud reciproc, ci, din contră, doar după constatarea întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu în forma sa tip, care presupune cauzarea pagubei sau vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, se poate trece la a se constata dacă s-a obținut de către funcționar un folos necuvenit, fiind, în consecință, săvârșită infracțiunea prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000. Dacă s-ar considera în mod contrar, s-ar ajunge la situația în care, ori de câte ori prin săvârșirea faptei s-a creat o pagubă, s-ar concluziona că s-a realizat și un folos necuvenit, astfel că infracțiunea de abuz în serviciu nu s-ar mai săvârși decât în forma prevăzută de dispozițiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 și niciodată în varianta-tip, prevăzută de art. 297 din Codul penal. Deoarece termenul utilizat de art. 13 alin. (1) lit. a) teza I din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 este acela de pagubă materială, rezultă că numai prejudiciul ce reprezintă urmarea imediată prevăzută de art. 297 din Codul penal și deci și o primă urmare imediată a infracțiunii prevăzute de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal, de o anumită gravitate (peste 200.000 euro), este elementul de tipicitate care determină competența Direcției Naționale Anticorupție prin aplicarea acestui temei. Noțiunea de folos necuvenit, condiție introdusă de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru îndeplinirea elementelor de tipicitate ale acestei infracțiuni, fiind o circumstanță specială care face trimitere la infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 din Codul penal, nu este relevantă pentru stabilirea competenței, pentru că niciunul dintre termenii utilizați de art. 13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 nu face trimitere la „folos“. Prin obiectul infracțiunii de corupție se înțelege suma de bani sau bunul remis, pretins, promis, oferit sau acceptat ca urmare a comiterii uneia dintre infracțiunile de corupție, respectiv de luare de mită, dare de mită, trafic de influență și cumpărare de influență (reglementate în capitolul III secțiunea a 2-a din Legea nr. 78/2000) și nu a altor infracțiuni reglementate de Legea nr. 78/2000 la capitolul III secțiunile 3-4^1, printre care se regăsește și infracțiunea de abuz în serviciu, în situația în care funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal. ...