Decizia ÎCCJ nr. 66/2021 (HP)Punctul V

V. Opinia specialiștilor consultați În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiștilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării. a) Departamentul de drept public din cadrul Facultății de Drept a Universității de Vest din Timișoara a opinat în sensul că „dobânzile și penalitățile la care face referire art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 se aplică la prejudiciul produs prin comiterea faptei, fără a se lua în calcul majorarea cu 20% din baza de calcul“. În argumentarea acestei opinii s-a arătat că textul de lege anterior menționat a introdus în legea penală specială o cauză de nepedepsire. Efectul incidenței acesteia, privitor la latura penală a cauzei, este acela că fapta va constitui în continuare infracțiune, însă nu mai poate fi angajată răspunderea penală a făptuitorului, raportul juridic penal de conflict fiind stins. Chestiunea de drept cu care a fost sesizată instanța supremă privește întinderea cuantumului sumelor de bani achitate părții civile, drept condiție a incidenței cauzei speciale de nepedepsire. În Decizia nr. 17/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 875 din 23 noiembrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală, inculpații vor fi obligați la suportarea prejudiciului constând în echivalentul cuantumului creanțelor fiscale principale deținute de stat, calificând astfel raportul juridic născut între plătitorul taxei și beneficiarul acesteia ca un raport juridic de drept fiscal, reglementat de prevederile Codului fiscal și ale Codului de procedură fiscală, dar și la plata creanțelor fiscale accesorii, astfel cum sunt definite de art. 1 pct. 12 din Codul de procedură fiscală în vigoare. Dreptul la perceperea acestor creanțe, constând în dobânzi, penalități de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, în condițiile legii, intră, de asemenea, în conținutul raportului juridic de drept fiscal, cuantumul lor fiind stabilit de Codul de procedură fiscală. Rațiunea introducerii cauzei de nepedepsire în Legea nr. 241/2005 este similară cu cea a circumstanței atenuante legale prevăzute de art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal și a circumstanței atenuante judiciare prevăzute de art. 75 alin. (1) lit. a) din Codul penal. Aceste circumstanțe atenuante conferă beneficii sancționatoare așa-numitei „căințe activeˮ a infractorului, manifestată în preocuparea de a înlătura urmările faptei sale concretizate în prejudiciul material, dovedind astfel o periculozitate mai redusă. Conduita reparatorie are, deopotrivă, un caracter subiectiv, generat de atitudinea infractorului, însă pe de altă parte caracterul obiectiv al acesteia este accentuat de certitudinea prejudiciului care trebuie restituit subiectului pasiv al infracțiunii. Tocmai de aceea, prin împletirea acestor criterii, instituția este una atipică, considerată o manifestare a unei politici penale de recompensare a atitudinii pozitive a autorului infracțiunii. În privința sumei reprezentate de procentul de 20% din baza de calcul cu care se majorează prejudiciul s-a apreciat că aceasta are o natură mixtă, deopotrivă de drept penal și civil. Pe de o parte, este vorba de un stimulent procesual, deoarece legea condiționează de achitarea sa beneficiul impunității. Norma legală care îl prevede constituie însă o instituție de drept penal substanțial, constituind „lege penală“ și circumscriindu-se principiului prevăzut de art. 5 din Codul penal. În aceste circumstanțe, „adaosul“ la prejudiciu (procentul de 20%) reprezintă o instituție sui-generis, ce poate fi cu dificultate încadrată în una dintre instituțiile tradiționale de acest tip. S-a mai precizat că legătura sumei reprezentate de procentul de 20% cu prejudiciul produs prin fapta de evaziune fiscală este dată exclusiv de modul de calcul al acesteia, însă acest aspect nu o poate asimila unui veritabil prejudiciu la care să se calculeze dobânzi, respectiv penalități de natură fiscală. Suma echivalentă procentului de 20% din baza de calcul al prejudiciului nu reprezintă un prejudiciu și nicio sancțiune penală. Sancțiunile penale sunt limitativ prevăzute de lege, fiind reprezentate de pedepse (principale, complementare și accesorii), măsuri educative, respectiv măsuri de siguranță. Consecința reținerii aplicării art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 nu o reprezintă nici înlocuirea răspunderii penale cu un alt tip de răspundere, ci o veritabilă înlăturare a răspunderii penale. Un argument în susținerea faptului că dobânzile și penalitățile se calculează exclusiv raportat la prejudiciul produs prin comiterea faptei este și interpretarea gramaticală a textului de lege, expresia „la care se adaugă dobânzile și penalitățile“ referindu-se la „prejudiciul produs prin comiterea faptei“, iar nu „la prejudiciul produs prin comiterea faptei majorat cu 20% din baza de calcul“. Așadar, suma respectivă reprezintă manifestarea unei conduite cu caracter mixt reparatoriu, dar și de executare a unei veritabile „sancțiuni“ antecondamnatorii, conduită ce produce efecte pe planul răspunderii penale, înlăturând-o. A accepta că dobânzile și penalitățile se calculează prin raportare la o sumă ce reprezintă o „sancțiune“ ar fi o soluție de neacceptat care ar adăuga la lege. Potrivit art. 1 pct. 12 din Codul de procedură fiscală, creanța fiscală accesorie reprezintă „dreptul la perceperea dobânzilor, penalităților sau majorărilor aferente unor creanțe fiscale principale, precum și dreptul contribuabilului de a primi dobânzi, în condițiile legii“. Or, procentul de 20% din prejudiciu nu reprezintă o creanță fiscală principală, ci are o natură juridică sui-generis. ... b) Universitatea „Babeș-Bolyai“ Cluj-Napoca - Facultatea de Drept - Departamentul de drept public a opinat în sensul că „dobânzile și penalitățile la care face referire art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 se aplică la prejudiciul produs prin comiterea faptei, fără a se lua în calcul majorarea cu 20% din baza de calcul“. În argumentarea acestei opinii s-a arătat că procentul de 20% are natura unei sancțiuni civile, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 101/2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 24 martie 2021. Având o existență distinctă față de debitul principal, acest procent nu poate fi integrat în acesta din perspectiva efectelor juridice care i-ar putea fi atașate. Aplicarea sancțiunii civile în schimbul celei penale reflectă un drept de opțiune al inculpatului, în sensul că ea se va aplica sau nu în funcție de voința și conduita activă a inculpatului, de achitare a tuturor sumelor prevăzute în cauza de nepedepsire. Cu privire la modul de calcul al accesoriilor în materia evaziunii fiscale s-a arătat că prin Decizia nr. 17/2015, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la natura juridică a prejudiciului cauzat printr-o faptă penală de evaziune fiscală și la modul de calcul al accesoriilor, în cazul unui astfel de prejudiciu, s-a stabilit că: În cazul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală, contribuabilului, ca subiect pasiv al raportului juridic procedural fiscal, i se reproșează fie o acțiune, fie o inacțiune în privința obligațiilor ce îi revin în legătură cu administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor sau altor sume datorate bugetului general consolidat, în condițiile legii, iar statul, prin autoritatea fiscală, ca subiect activ al raportului juridic procedural fiscal, are dreptul de a obține respectarea obligațiilor contribuabililor în legătură cu administrarea impozitelor, taxelor și contribuțiilor sau altor sume datorate bugetului general consolidat. (...) Așadar, în conformitate cu dispozițiile legale sus-menționate, în orice litigii referitoare la valorificarea creanțelor fiscale principale și accesorii de către creditor, astfel cum acesta este definit de art. 25 din Codul de procedură fiscală, se aplică prevederile Codului fiscal și ale Codului de procedură fiscală. În consecință, împrejurarea că unele componente ale administrării creanțelor fiscale, precum stabilirea și verificarea contribuțiilor la bugetul general consolidat, se realizează în cadrul unei proceduri judiciare penale nu este de natură a determina, sub aspectele analizate, aplicarea altor acte normative (Ordonanța Guvernului nr. 9/2000 și Ordonanța Guvernului nr. 13/2011), deoarece, în considerarea naturii juridice a raporturilor deduse judecății, atât din punct de vedere formal, cât și substanțial, completarea Codului fiscal și a Codului de procedură fiscală cu aceste acte normative nu este posibilă. Or, conform art. 174 din Codul de procedură fiscală, dobânzile se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate inclusiv. Corespondent, în art. 176 din Codul de procedură fiscală se stabilește că penalitățile de întârziere se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate. Având în vedere modul de calcul al celor două tipuri de accesorii, ar fi imposibil ca ele să fie calculate și prin raportare la sancțiunea civilă reprezentând 20% din debitul principal, având în vedere că „exigibilitatea“ acestei majorări intervine strict în momentul în care inculpatul optează pentru aplicarea beneficiului prevăzut de art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005. Pentru majorarea de 20% nu există o dată a scadenței în sens fiscal, de la care să fie calculate penalitățile și dobânzile, ea dobândind existență certă doar în momentul în care inculpatul optează pentru acest beneficiu, alegând să achite debitul principal, majorat cu 20%. Fiind vorba despre o sancțiune civilă, opțională ca incidență (în funcție de voința persoanei acuzate de a beneficia sau nu de cauza de nepedepsire aferentă), ea nu poate exista (inclusiv în sensul de exigibilitate) anterior acestui moment. Interpretarea gramaticală a normei confirmă această soluție. Din formularea art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 rezultă că expresia „majorat cu 20%“ se află între două virgule care determină strict sintagma „prejudiciul produs prin comiterea faptei“, ceea ce înseamnă că sintagma „la care se adaugă dobânzile și penalitățile“ trebuie „atașată“ exclusiv de cea privind „prejudiciul produs prin comiterea faptei. Totodată, pentru noțiunile de dobânzi și penalități se folosește articolul hotărât (dobânzile și penalitățile), ceea ce atestă că inclusiv legiuitorul a considerat că acestea sunt deja determinate, fiind acele dobânzi și penalități aferente prejudiciului. ... c) Universitatea din Craiova, Facultatea de Drept - Catedra de drept public și științe administrative a apreciat că „dobânzile și penalitățile la care face referire art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 se aplică la prejudiciul produs prin comiterea faptei, la care se adaugă majorarea cu 20% din baza de calcul“. În argumentarea acestei opinii s-a arătat că prin art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005, introdus prin Legea nr. 55/2021, legiuitorul a reglementat o cauză specială de nepedepsire, a cărei incidență este condiționată de acoperirea prejudiciului, astfel cum a fost determinat potrivit sintagmei care reprezintă chestiunea de drept în discuție. Sintagma „prejudiciul produs“ este echivalentă cu noțiunea de „bază de calcul“ cu accesoriile fiscale aferente. Prin Decizia nr. 17/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție sa statuat că „instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală“. De asemenea, potrivit paragrafului 130 din Decizia nr. 101 din 17 februarie 2021 a Curții Constituționale, „Reglementarea cauzei de nepedepsire se axează atât pe acoperirea prejudiciului produs prin comiterea faptei, cât și pe un element suplimentar, și anume plata unei majorări de 20% din «baza de calcul», la care se adaugă dobânzile și penalitățile. (...) Curtea a statuat că, din interpretarea gramaticală a textelor criticate, rezultă că baza de calcul al majorării analizate o reprezintă valoarea concretă a prejudiciului, neavând natura unei amenzi penale“. Se poate reține că prejudiciul s-a „produs“ atunci când s-a consumat infracțiunea, acest moment fiind cel la care se determină „baza de calcul“ (obligația fiscală principală). Prin voința legiuitorului, prin aplicarea procentului de 20% se poate spune că există un prejudiciu concret, determinabil din chiar momentul producerii. În acest context s-a apreciat că baza de calcul este obligația fiscală principală, prejudiciul produs este reprezentat de obligația fiscală principală datorată și accesoriile fiscale, iar prejudiciul concret este determinat ca având două componente, respectiv baza de calcul care se majorează cu un procent de 20%, la această sumă aplicându-se dobânzile și penalitățile. S-a mai arătat că sintagma „la care se adaugă dobânzile și penalitățile“ este așezată în text după mențiunea majorării cu 20%, ceea ce conduce la ideea că suma majorată este purtătoare de dobânzi și penalități. ... ...