Decizia ÎCCJ nr. 66/2021 (HP)Punctul XII

XII. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a II-a penală prin Încheierea din data de 13 mai 2021, pronunțată în Dosarul nr. 1.059/98/2018, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reține următoarele: XII.1. Cu privire la admisibilitatea sesizării În conformitate cu dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală, „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“. Ca urmare, admisibilitatea sesizării formulate în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerințe: – instanța care a formulat întrebarea, din categoria instanțelor anterior enumerate, să fie învestită cu soluționarea cauzei în ultimul grad de jurisdicție; ... – soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; ... – problema de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluționare. ... În speță sunt îndeplinite toate cerințele cumulative anterior enunțate. Curtea de Apel București - Secția a II-a penală este învestită, în ultimul grad de jurisdicție, cu soluționarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomița și inculpații D.R. și G.L. împotriva Sentinței penale nr. 153 din data de 30 septembrie 2020 a Tribunalului Ialomița, pronunțată în Dosarul nr. 1.059/98/2018. Rezolvarea dată chestiunii de drept expuse în încheierea de sesizare este susceptibilă a avea consecințe juridice directe asupra modului de soluționare a fondului cauzei. În fine, din verificările efectuate a rezultat că problema de drept ce face obiectul sesizării nu a primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-o decizie de recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs, aflat în curs de soluționare. ... XII.2. Cu privire la fondul chestiunii de drept Problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări se referă, în esență, la condițiile de incidență a cauzei de nepedepsire prevăzute de dispozițiile art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, dispoziții introduse prin Legea nr. 55/2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 332 din 1 aprilie 2021. Mai exact, instanța de trimitere solicită instanței supreme să clarifice modul de calcul al accesoriilor fiscale de a căror achitare, cumulat plății prejudiciului infracțional și majorării cu 20% din acesta, este condiționată aplicarea cauzei de impunitate menționate. Prevederile art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 reglementează o cauză de nepedepsire pentru a cărei incidență este necesară, sub un prim aspect, asumarea unei conduite de căință activă din partea autorului sau participanților secundari la comiterea uneia dintre infracțiunile prevăzute de art. 8 și 9 din Legea nr. 241/2005, conduită concretizată în plata a trei categorii de sume de bani, respectiv: contravaloarea prejudiciului infracțional direct, un plus echivalent procentului de 20% din acest prejudiciu și accesoriile fiscale - dobânzi și penalități. Incidența cauzei de impunitate presupune, în mod cumulativ, și îndeplinirea unor condiții procedurale, referitoare la momentul-limită până la care conduita activă a inculpatului care optează pentru achitarea integrală a sumelor prevăzute de legea specială conduce la obținerea beneficiului impunității. Această limită normativă corespunde momentului rămânerii definitivă a hotărârii judecătorești, ceea ce înseamnă că, pe întreaga durată a urmăririi penale și a judecății în fazele ordinare, participantul la comiterea uneia dintre infracțiunile prevăzute de art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 are posibilitatea să uzeze de facultatea recunoscută de lege și să beneficieze astfel de cauza de nepedepsire. Natura cauzei de nepedepsire reglementate de art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 ori cerințele de ordin procesual a căror îndeplinire este necesară pentru incidența sa nu fac obiectul solicitării instanței de trimitere, în privința acestor aspecte de drept neridicându-se probleme de interpretare. Chestiunea de drept supusă analizei vizează numai modalitatea de determinare a sumei totale ce trebuie achitată de făptuitor în vederea aplicării cauzei speciale de impunitate. Ea se rezumă, în concret, la a se stabili dacă accesoriile fiscale ce intră în componența acestei sume sunt aferente exclusiv prejudiciului infracțional propriu-zis ori ele trebuie calculate și prin raportare la majorarea cu 20% din baza de calcul. Rezolvarea acestei chestiuni de drept implică, în mod necesar, stabilirea naturii juridice a cotei procentuale ce trebuie achitată suplimentar în temeiul normei speciale, în sensul de a se determina dacă această majorare poate fi asimilată unui prejudiciu fiscal propriu-zis (generator de dobânzi și penalități) sau ea reprezintă o formă de sancțiune juridică și, în caz afirmativ, care este natura sa. Interpretarea teleologică a prevederilor art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 nu constituie un demers util în procesul de analiză a chestiunii de drept supuse interpretării. În forma inițială a proiectului Legii nr. 55/2021 nu se regăsea o cauză de nepedepsire grefată pe recuperarea prejudiciului majorat, modificarea survenind pe parcursul procesului legislativ ulterior. Prin urmare, expunerea de motive la proiectul inițial de lege nu oferă repere utile pentru clarificarea naturii juridice a plusului de 20% din baza de calcul, la care face referire norma juridică analizată. În domeniul evaziunii fiscale, noțiunea de „prejudiciu“ se află însă în strânsă corelație cu aceea de „obligație fiscală“, a cărei încălcare de către contribuabil, în condițiile frauduloase proprii incriminărilor prevăzute de art. 8 și 9 din Legea nr. 241/2005, afectează integritatea bugetului general consolidat. Aceasta deoarece cele două infracțiuni anterior menționate au ca obiect juridic relațiile sociale referitoare la corecta stabilire și colectare a veniturilor bugetare, ambele incriminări presupunând încălcarea obligațiilor ce revin contribuabilului în materie financiar-fiscală sub aspectul evidențierii complete, declarării corecte și plății tuturor impozitelor, taxelor și contribuțiilor prevăzute de lege. Noțiunea de „obligație fiscală“ este, de altfel, definită în mod expres de legislația fiscală, la care fac trimitere prevederile art. 2 lit. e) din Legea nr. 241/2005. Conform dispozițiilor art. 1 pct. 27 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, obligația fiscală este „obligația de plată a oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând obligația fiscală principală și obligația fiscală accesorie“. Prin obligație fiscală principală se înțelege, în sensul legislației fiscale, „obligația de plată a impozitelor, taxelor și contribuțiilor sociale, precum și obligația organului fiscal de a restitui sumele încasate fără a fi datorate și de a rambursa sumele cuvenite, în situațiile și condițiile prevăzute de lege“ (art. 1 pct. 28 din Legea nr. 207/2015), iar obligația fiscală accesorie reprezintă „obligația de plată sau de restituire a dobânzilor, penalităților sau a majorărilor, aferente unor obligații fiscale principale“ (art. 1 pct. 29 din Legea nr. 207/2015). Interpretarea coroborată a normelor evocate și a dispozițiilor art. 2 lit. e) din Legea nr. 241/2005 conduce la concluzia că, prin comiterea infracțiunilor prevăzute de art. 8 sau 9 din Legea nr. 241/2005, inculpatul participant se sustrage de la îndeplinirea obligațiilor fiscale principale prevăzute de legislația fiscală, respectiv de la obligația de plată integrală a impozitelor, taxelor și contribuțiilor datorate bugetului public național. Diferența dintre sumele eventual plătite și cele real datorate de contribuabil - diferență decurgând din stabilirea cu reacredință ori, după caz, din neevidențierea în documente legale sau nedeclararea în mod corect și complet a veniturilor realizate sau cheltuielilor efectuate - constituie pagubă bugetară în sens fiscal și, totodată, prejudiciu infracțional în sens penal, de a cărui acoperire integrală este condiționată, printre altele, incidența cauzei de impunitate prevăzută de art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005. Prin urmare, în domeniul evaziunii fiscale, sfera prejudiciului produs prin comiterea faptei ilicite este limitată la impozitele, taxele și contribuțiile prevăzute de lege, corespunzătoare obligațiilor fiscale principale încălcate fraudulos de către inculpat. Caracteristica acestor impozite, taxe și contribuții sociale este, printre altele, aceea că ele sunt obligatoriu datorate în baza legii, în situații expres reglementate, îndatorirea contribuabililor de a plăti aceste sume fiind, așadar, consacrată normativ cu caracter general și imperativ. Astfel, dispozițiile art. 1 pct. 5, 23 și 36 din Legea nr. 207/2015 definesc în mod expres cele trei noțiuni circumscrise sferei datoriilor fiscale principale, după cum urmează: – contribuție socială - prelevare obligatorie realizată în baza legii, care are ca scop protecția persoanelor fizice obligate a se asigura împotriva anumitor riscuri sociale, în schimbul căreia aceste persoane beneficiază de drepturile acoperite de respectiva prelevare; ... – impozit - prelevare obligatorie, indiferent de denumire, realizată în baza legii, fără contraprestație, în scopul satisfacerii necesităților de interes general; ... – taxă - prelevarea obligatorie, indiferent de denumire, realizată în baza legii, cu ocazia prestării unor servicii de către instituții sau autorități publice, fără existența unui echivalent între cuantumul taxei și valoarea serviciului; ... Majorarea cu 20% din baza de calcul la care face referire art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 nu are natura juridică a unui impozit, taxă sau contribuție socială, astfel cum rezultă din definițiile legale, și nu poate fi asimilată, pe cale de consecință, noțiunii de prejudiciu infracțional. Suma echivalentă acestei majorări nu este reglementată de legislația fiscală, ea găsindu-și consacrarea normativă exclusiv într-o lege penală specială (respectiv, Legea nr. 241/2005), în capitolul rezervat cauzelor de reducere a pedepselor, interdicțiilor și decăderilor. Această sumă procentuală nu servește satisfacerii unor necesități de interes general, protejării anumitor categorii de persoane împotriva unor riscuri sociale și nici nu derivă din eventuale servicii prestate de instituții sau autorități publice, cum este cazul sumelor a căror plată constituie o obligație fiscală principală, în sensul legislației procesual fiscale. În plus, spre deosebire de impozitele, taxele și contribuțiile sociale - a căror plată constituie o îndatorire fiscală general aplicabilă unor categorii de contribuabili (iar nu unor persoane individual determinate) -, majorarea supusă analizei are trăsături juridice distincte. Mai exact, plata unui plus de 20% din valoarea prejudiciului infracțional nu are caracter general, de vreme ce ea nu este datorată de toți contribuabilii sau de anumite categorii de contribuabili. Această majorare nu are nici caracter obligatoriu, în condițiile în care plata sa este esențialmente facultativă, fiind lăsată la latitudinea făptuitorului; achitarea contravalorii prejudiciului infracțional majorat cu o cotă procentuală reflectă, în mod esențial, opțiunea inculpatului urmărit penal sau trimis în judecată pentru infracțiunile prevăzute de art. 8 sau 9 din Legea nr. 241/2005 de a-și exercita un drept procesual, iar nu de a-și îndeplini o obligație fiscală. În fine, nefiind prevăzută de legislația fiscală, nu se poate considera că plata unui plus calculat procentual din prejudiciul infracțional, distinct și suplimentar accesoriilor fiscale legale, ar servi finalității prevăzute de art. 19 alin. (1) și (5) din Codul de procedură penală, respectiv reparării prejudiciului penal. Obiectul exercitării acțiunii civile în procesul penal îl reprezintă repararea, potrivit legii civile, a prejudiciului produs prin comiterea faptei, ceea ce înseamnă că instanța penală nu ar putea impune făptuitorului alte modalități de reparare a pagubei decât cele expres și limitativ prevăzute de legea civilă. În acest context se poate concluziona că majorarea cu procentul de 20% din baza de calcul, prevăzută de art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005, nu are natura unei obligații fiscale principale în sensul consacrat de legislația fiscală și, pe cale de consecință, nu poate fi asimilată noțiunii de prejudiciu infracțional, cu toate consecințele inerente unei atari caracterizări. În schimb, rezultă din formularea normelor supuse interpretării că exercitarea, de către făptuitor, a opțiunii de a plăti un plus de 20% din valoarea prejudiciului în scopul obținerii unui avantaj procesual este condiționată, pe de o parte, de un element substanțial, respectiv săvârșirea uneia dintre infracțiunile limitativ prevăzute de art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005, iar, pe de altă parte, de o cerință procedurală, și anume aflarea în curs a unui proces penal orientat spre tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit respectiva infracțiune. Având la bază voința inculpatului de a înlătura efectele prejudiciabile ale faptelor sale și fiind orientată spre obținerea unui beneficiu procesual - adică încetarea procesului penal în condițiile art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală -, opțiunea de plată a sumei echivalente majorării procentuale analizate produce efecte atât de ordin substanțial, cât și procesual, relevându-se ca o instituție cu o natură juridică suigeneris. Astfel, suma echivalentă majorării cu 20% din valoarea prejudiciului infracțional nu ar putea fi caracterizată ca o sancțiune penală propriu-zisă, de vreme ce sfera de cuprindere a unei atari sancțiuni este expres delimitată normativ în cuprinsul art. 53-55 din Codul penal și se rezumă la pedepsele - principale, complementare sau accesorii - prevăzute de legea penală. Este adevărat că, implicând plata unei sume de bani, instituția analizată se aseamănă, formal, cu cea a pedepsei amenzii, însă o analiză aprofundată exclude orice risc de confuzie sub acest aspect. Amenda penală reprezintă o pedeapsă, adică o consecință a stabilirii răspunderii penale a făptuitorului, în urma exercitării depline a acțiunii penale. Ea presupune, prin ipoteză, epuizarea acțiunii penale exercitate, prin stabilirea condițiilor de existență a infracțiunii, a celor de tragere la răspundere penală a făptuitorului și prin formularea unor concluzii judiciare definitive cu privire la vinovăția acestuia și imperativul sancționării sale penale în vederea restabilirii ordinii de drept. În schimb, plata majorării procentuale prevăzute de art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 nu reprezintă efectul stabilirii răspunderii penale a inculpatului. Ea intervine pe parcursul procesului, anterior, așadar, pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive și, implicit, premergător stabilirii răspunderii penale a făptuitorului; în plus, plata acestei sume nu are rolul de constrângere specific pedepselor, de vreme ce ea urmărește tocmai stingerea acțiunii penale, adică lipsirea sa de obiect, și prin aceasta împiedică o statuare definitivă a instanței asupra vinovăției ori a celorlalte condiții de tragere la răspundere penală a făptuitorului. În acest context se poate aprecia că plata unei sume superioare valorii prejudiciului infracțional de către persoana suspectată de comiterea faptelor cauzatoare ale respectivului prejudiciu, anterior finalizării procesului penal și în vederea încetării acestuia prin stingerea acțiunii penale, concretizează o formă de răspundere juridică prin care făptuitorul este sancționat pecuniar pentru încălcarea normelor de drept, evitând, în același timp, antrenarea răspunderii sale penale. Rolul central al aspectului pecuniar imprimă cotei procentuale de 20% trăsăturile unei veritabile sancțiuni civile, menite a penaliza nesocotirea obligațiilor fiscale ce revin autorului faptei. În acest sens, prin Decizia nr. 101 din 17 februarie 2021 a Curții Constituționale s-a reținut, printre altele, că norma criticată „(...) cuprinde în sine o formă de sancțiune civilă, astfel că cel care a afectat integritatea bugetului public va trebui să plătească paguba efectiv suferită de bugetul de stat, majorată cu 20%, la care se vor plăti dobânzi și penalități. Această majorare reprezintă o formă de sancțiune civilă care pedepsește abaterea de la normele de drept“ (paragraful 107). Majorarea procentuală prevăzută de art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 nu poate fi însă caracterizată juridic ca o simplă sancțiune civilă. Intervenind în cursul unui proces penal, fiind lăsată la latitudinea făptuitorului și având ca scop obținerea beneficiului încetării procedurii prin activarea unei cauze legale de nepedepsire, plata acestei majorări legale produce, în principal, efecte de natură penală, atât sub aspectul dreptului substanțial (conducând la nepedepsirea făptuitorului), cât și al dreptului procesual penal (determinând incidența unei cauze care împiedică exercitarea acțiunii penale și, prin aceasta, conduce la încetarea procesului). Prin urmare, cota procentuală de a cărei plată prealabilă este condiționată incidența cauzei de impunitate se relevă ca o instituție de drept cu o configurație juridică proprie și o natură suigeneris, care îmbină trăsăturile unei sancțiuni cu cele ale unei cauze de impunitate grefate pe căința activă a făptuitorului, generând efecte juridice mixte, atât de drept penal substanțial, cât și procesual penal. Implicând o componentă accentuat sancționatorie, plusul procentual de 20% din baza de calcul ce trebuie achitat pentru a deveni incidentă cauza de nepedepsire prevăzută de art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 nu este generator de dobânzi și penalități. Prin voința legiuitorului, accesoriile fiscale sunt aferente exclusiv obligației fiscale principale, adică prejudiciului direct cauzat prin comiterea faptelor prevăzute de norma supusă interpretării. Așa cum rezultă din definiția legală a noțiunii de „obligație fiscală accesorie“, consacrată de art. 1 pct. 29 din Legea nr. 207/2015, accesoriile fiscale sunt întotdeauna corespunzătoare obligațiilor fiscale principale, respectiv celor care se referă la plata impozitelor, taxelor sau contribuțiilor sociale datorate de făptuitor. Similar restului creanțelor fiscale, obligațiile accesorii sunt și ele supuse principiului legalității consacrat de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, putând lua naștere numai în baza și în limitele strict prevăzute de legislația fiscală. Aceasta înseamnă, inter alia, că dobânzile și penalitățile fiscale nu pot fi percepute pentru alte sume decât cele circumscrise categoriilor de obligații expres și limitativ prevăzute de legea fiscală și, cu atât mai puțin, pentru sume exceptate în mod expres de legiuitor, cum este cazul celor plătite cu titlu de sancțiune. În acest sens este relevant că dispozițiile art. 173 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 exclud din sfera de cuprindere a dobânzilor și penalităților de întârziere sume cum ar fi, exemplificativ, amenzile de orice fel, obligațiile fiscale accesorii ori sumele confiscate. Or, dacă legiuitorul a considerat că nu se impune perceperea de accesorii fiscale pentru obligațiile bugetare echivalente sumelor datorate cu titlu de sancțiune, rațiuni identice și recurgerea la argumentul de interpretare logică ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet justifică o interpretare asemănătoare a dreptului și în privința unei instituții juridice cu o componentă sancționatorie, cum este cazul majorării cu 20% din valoarea prejudiciului infracțional, prevăzută de art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală va admite sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a II-a penală în Dosarul nr. 1.059/98/2018, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „Dacă dobânzile și penalitățile se aplică la prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul sau dobânzile și penalitățile se calculează doar la prejudiciul produs prin comiterea faptei“ și va stabili că „Dobânzile și penalitățile la care se referă art. 10 alin. (1^1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale se aplică doar la prejudiciul produs prin comiterea faptei, fără a se lua în considerare majorarea cu 20% din baza de calcul“. ... ...