Decizia ÎCCJ nr. 65/2021 (HP)Punctul II

II. Expunerea succintă a cauzei Prin Sentința penală nr. 1.796 din data de 4 august 2020, pronunțată de Judecătoria G. în baza art. 5 alin. (1) din Codul penal, a recalificat fapta reținută în sarcina inculpatului T. M. din infracțiunea de ucidere din culpă prevăzută și pedepsită de art. 192 alin. (1) și (2) din Codul penal în infracțiunea de ucidere din culpă prevăzută și pedepsită de art. 178 alin. 1 și 2 din Codul penal din 1969. În baza art. 178 alin. 1 și 2 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 396 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, a condamnat pe inculpatul T. M. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă (infracțiunea din data de 8.08.2013). În baza art. 71 din Codul penal din 1969 raportat la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) din Codul penal din 1969. În baza art. 81 din Codul penal din 1969 cu aplicarea art. 5 alin. (1) din Codul penal a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei de 2 ani închisoare pe o durată de 4 ani, care constituie termen de încercare, stabilit în condițiile art. 82 din Codul penal din 1969. În baza art. 71 alin. 5 din Codul penal din 1969 cu aplicarea art. 5 alin. (1) din Codul penal a suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei. În baza art. 404 din Codul de procedură penală a pus în vedere inculpatului dispozițiile art. 83 din Codul penal din 1969 privind revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei. În baza art. 397 alin. (1) din Codul de procedură penală, raportat la art. 19 din Codul de procedură penală, art. 25 din Codul de procedură penală și art. 1.371 alin. (1) din Codul civil cu referire la art. 49 și 50, ambele din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, și la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1 din 15 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 6 aprilie 2016, a admis în parte acțiunea civilă exercitată de partea civilă J. (fostă D.) F. și a obligat S.C. E. R. A. R. - S.A., în calitate de parte responsabilă civilmente, la plata către aceasta a sumei de 3.500 lei, cu titlu de daune materiale. În baza art. 397 alin. (1) din Codul de procedură penală, raportat la art. 19 din Codul de procedură penală, art. 25 din Codul de procedură penală și art. 1.371 alin. (1) din Codul civil cu referire la art. 49 și 50, ambele din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, și la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1 din 15 februarie 2016 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 6 aprilie 2016, a admis în parte acțiunea civilă exercitată de partea civilă J. (fostă D.) F. și a obligat S.C. E.R.A.R. - S.A., în calitate de parte responsabilă civilmente, la plata către aceasta a sumei de 25.000 euro, echivalentul în lei la cursul Băncii Naționale a României de la data efectuării plății, cu titlu de daune morale. În baza art. 397 alin. (1) din Codul de procedură penală, raportat la art. 19 din Codul de procedură penală, art. 25 din Codul de procedură penală și art. 1.371 alin. (1) din Codul civil cu referire la art. 49 și 50, ambele din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, și la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1 din 15 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 6 aprilie 2016, a admis în parte acțiunea civilă exercitată de partea civilă D. N. și a obligat S.C. E.R.A.R. - S.A., în calitate de parte responsabilă civilmente, la plata către aceasta a sumei de 3.500 lei, cu titlu de daune materiale. În baza art. 397 alin. (1) din Codul de procedură penală, raportat la art. 19 din Codul de procedură penală, art. 25 din Codul de procedură penală și art. 1.371 alin. (1) din Codul civil, cu referire la art. 49 și 50, ambele din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, și la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1 din 15 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 6 aprilie 2016, a admis în parte acțiunea civilă exercitată de partea civilă D. N. și a obligat S.C. E.R.A.R. - S.A., în calitate de parte responsabilă civilmente, la plata către aceasta a sumei de 25.000 euro, echivalentul în lei la cursul Băncii Naționale a României de la data efectuării plății, cu titlu de daune morale. În baza art. 397 alin. (1) din Codul de procedură penală, raportat la art. 19 din Codul de procedură penală, art. 25 din Codul de procedură penală și art. 1.371 alin. (1) din Codul civil, cu referire la art. 49 și 50, ambele din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1 din 15 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 6 aprilie 2016, și la art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății a admis în parte acțiunea civilă exercitată de partea civilă S. C. de U. București și a obligat S.C. E.R.A.R. - S.A., în calitate de parte responsabilă civilmente, la plata către aceasta a sumei de 2.715,325 lei, cu titlu de daune materiale. În baza art. 404 alin. (4) lit. e) din Codul de procedură penală, raportat la art. 398 din Codul de procedură penală, cu referire la art. 274 alin. (1) din Codul de procedură penală, a obligat inculpatul la plata către stat a sumei de 3.000 lei, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat, din care 100 lei cheltuieli judiciare din faza de urmărire penală și 2.900 lei cheltuieli judiciare din faza camerei preliminare și de judecată. În baza art. 404 alin. (4) lit. e) din Codul de procedură penală, raportat la art. 398 din Codul de procedură penală, cu referire la art. 275 alin. (6) din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare constând în onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpat au rămas în sarcina statului. Astfel, raportat la probatoriul administrat în cauză, instanța a constatat, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta reținută în sarcina inculpatului T. M. există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de către acesta. În drept, fapta inculpatului T. M., constând în aceea că la data de 8 august 2013, în jurul orei 8,30, a condus autoturismul marca Dacia 1310 cu viteza de circa 40 km/h pe DC 83, pe sensul de mers dinspre localitatea V. către localitatea B., și, în condițiile apariției unei stări de pericol potențial generate de deplasarea în același sens de mers a numitei D.I. în zona marginii părții carosabile a drumului, stare de pericol ce a devenit iminentă în momentul în care sus-numita s-a angajat intempestiv în traversarea părții carosabile, de la dreapta la stânga, fără o prealabilă asigurare corespunzătoare, a pătruns și a rulat pe contrasens, acționând cu întârziere sistemul de frânare al autoturismului, iar pe această cale a acroșat-o cu aripa din dreapta față a autoturismului pe numita D. I. care își continuase traversarea, proiectând-o pe partea carosabilă, în urma accidentului de circulație victima suferind leziuni traumatice și decedând, moartea acesteia fiind violentă, între leziunile traumatice și deces existând legătură directă de cauzalitate, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă. Sub aspectul laturii subiective s-a reținut că inculpatul a acționat din culpă simplă (neglijență) prevăzută de art. 16 alin. (4) lit. b) din Codul penal, întrucât acesta nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să îl prevadă, existând în cauză și o culpă a numitei D. I., instanța reținând faptul că decesul numitei D. I. este urmarea activității culpabile atât a acesteia, cât și a inculpatului T. M., în proporție de 50% fiecare. Împotriva acestei sentințe penale au formulat apel inculpatul T. M., partea responsabilă civilmente S.C. E. R. A. R. - S.A. și partea civilă S. C. de U. București. Prin Decizia penală nr. 10/A din data de 13 ianuarie 2021, Curtea de Apel București, Secția I penală, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, a admis apelurile declarate de inculpat și partea responsabilă civilmente împotriva Sentinței penale nr. 1.796 din data de 4 august 2020, pronunțată de Judecătoria G. A desființat sentința penală atacată și Încheierea de ședință din camera de consiliu din data de 28 octombrie 2016, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară de la Judecătoria G., și rejudecând: A respins, ca nefondată, plângerea formulată de petenta J. F. împotriva ordonanței de clasare emise de Parchetul de pe lângă Judecătoria G. În temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din Codul procedură penală a respins, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă împotriva aceleiași sentințe. În motivare, în esență, s-a reținut că soluția de condamnare a inculpatului T. M., adoptată de instanța de fond, este greșită, pe baza materialului probator existent la dosarul cauzei neputându-se reține în sarcina acestuia săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. 1 și 2 din Codul penal din anul 1969, respectiv de art. 192 alin. (1) și (2) din actualul Cod penal. Curtea, procedând la propria evaluare a materialului probator administrat în faza de urmărire penală și cu ocazia cercetării judecătorești, a constatat că nu se poate reține în sarcina inculpatului T. M. săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. 1 și 2 din Codul penal din anul 1969, respectiv de art. 192 alin. (1) și (2) din actualul Cod penal, soluția inițială de clasare adoptată de procuror, prin ordonanța nr. 3.558/P/2013 din data de 26 februarie 2013 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria G., fiind corectă. Împotriva Deciziei penale nr. 10/A din data de 13 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția I penală, au declarat contestație în anulare părțile civile J. (fostă D.) F. și D. N. În motivarea contestației în anulare părțile civile au arătat că în calea ordinară de atac a apelului instanța nu putea să desființeze încheierea de ședință din data de 28.10.2016 pronunțată în procedura camerei preliminare, încheiere care a rămas definitivă prin necontestare. Astfel, s-a apreciat că în cauză există două hotărâri definitive pronunțate de instanțe judecătorești diferite, cu soluții diametral opuse, respectiv o soluție de admitere a plângerii formulate și de desființare a ordonanței de clasare și o soluție de respingere, ca nefondată, a plângerii petentei. ...