Decizia CCR nr. 770/2025Punctul 16

16. Totodată, Curtea a reținut că, prin instituirea, la art. 39 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, a obligației legale de comunicare a elementelor de identificare a persoanei care a condus autovehiculul, legiuitorul a urmărit să creeze cadrul legal în scopul efectuării de către poliția rutieră a demersurilor necesare pentru aflarea adevărului, și anume a persoanei care, în mod real, a condus, la un moment dat, respectivul autovehicul, în ipoteza în care nu există identitate de persoană între proprietarul autovehiculului și persoana care l-a condus. Dacă nu ar proceda astfel, atunci ar fi sancționat proprietarul autovehiculului, și nu cel care a condus în mod real autovehiculul, concluzie ce s-ar baza, în lipsa comunicării solicitate la art. 39 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, exclusiv pe înregistrările mijloacelor tehnice certificate sau omologate și verificate metrologic și pe evidențele administrativ-fiscale, care indică persoana proprietarului autovehiculului. În aceste condiții, rezultă că este interesul proprietarului autovehiculului să comunice, în etapa prealabilă, cea administrativă, identitatea persoanei căreia i-a încredințat autovehiculul pentru a circula pe drumurile publice. Dacă proprietarul și conducătorul autovehiculului sunt una și aceeași persoană, acesta se poate prevala de dreptul său la tăcere și de a nu se autoincrimina, în acest caz fiind sancționată contravențional, cu puncte-amendă, doar încălcarea art. 39 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, respectiv lipsa colaborării cu poliția rutieră pentru stabilirea adevărului, nu și contravenția în sine, autorul fiind, în acest caz, necunoscut. Pe de altă parte, chiar dacă proprietarul a recunoscut, în această etapă administrativă, calitatea sa de conducător al autovehiculului, în cadrul obligației instituite de art. 39 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, instanța judecătorească competentă să judece o eventuală plângere a acestuia are obligația de a încuviința probe și de a administra probatoriul necesar aflării adevărului judiciar, astfel că o atare recunoaștere nu are caracter absolut pentru soluționarea definitivă a respectivei cauze. ...