Decizia ÎCCJ nr. 49/2021 (HP)Punctul VII

VII. Punctul de vedere al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 475-477 din Codul de procedură penală, a solicitat respingerea ca inadmisibilă a sesizării formulate de Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie cu privire la chestiunile de drept a căror dezlegare se solicită. În susținerea opiniei s-a precizat că instanța, în cuprinsul încheierii de sesizare, a relevat existența a două orientări doctrinare și jurisprudențiale cu privire la momentul procesual la care pot fi aplicate dispozițiile art. 37 din Codul penal. Cu toate acestea, la formularea întrebărilor nu s-a avut în vedere acest aspect, pornindu-se de la premisa că aplicarea acestor dispoziții se poate realiza de către instanța învestită cu judecarea actelor materiale noi care intră în conținutul aceleiași infracțiuni unice continuate. Astfel, la termenul din 9 noiembrie 2020, instanța de apel a admis cererea formulată de inculpată și a constatat că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 37 din Codul penal, în sensul că atât actele materiale care sunt deduse judecății, cât și cele pentru care inculpata fusese condamnată printr-o sentință penală definitivă a Judecătoriei Sighișoara constituie acte materiale ale aceleiași infracțiuni unice continuate. În doctrină se arată că dispozițiile art. 37 din Codul penal nu pot fi aplicate decât în corelație cu dispozițiile art. 585 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, care stabilesc că pedeapsa pronunțată poate fi modificată dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive, existența unor acte care intră în conținutul aceleiași infracțiuni. Această interpretare are în vedere că, în reglementarea actuală, modificarea pedepsei nu mai este posibilă decât în faza de executare, dat fiind faptul că în Codul de procedură penală nu mai este prevăzută instituția extinderii acțiunii penale cu privire la alte fapte descoperite în cursul judecății, lipsind cadrul procesual care să permită aplicarea art. 37 din Codul penal și în această fază. Pentru lămurirea acestui aspect, la 16 aprilie 2021, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a sesizat instanța supremă cu recurs în interesul legii vizând următoarea problemă de drept: „Dacă aplicarea art. 37 din Codul penal poate fi dispusă de instanța învestită cu judecarea altor acțiuni sau inacțiuni care intră în conținutul aceleiași infracțiuni continuate pentru care anterior sa pronunțat o condamnare definitivă ori doar instanța de executare învestită în temeiul art. 585 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, după rămânerea definitivă a hotărârilor de condamnare“. În motivarea sesizării a fost analizată pe larg situația aplicării dispozițiilor art. 37 din Codul penal, reținânduse că acestea sunt doar o normă de drept substanțial care reglementează modul de stabilire a pedepsei, nu și procedura în care aceasta are loc. În aceste condiții, textul nu poate fi aplicat decât în corelație cu dispozițiile art. 585 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, iar modificarea pedepsei nu mai poate fi făcută decât în faza de executare. În această situație s-a apreciat că nu este îndeplinită cea de a treia condiție de admisibilitate a prezentei sesizări, având în vedere faptul că legiuitorul a stabilit un caracter subsidiar al hotărârii prealabile față de recursul în interesul legii, întrucât acesta din urmă are un domeniu de aplicabilitate mai extins, astfel încât, în cazul în care aceeași chestiune de drept a fost invocată concomitent prin intermediul ambelor mecanisme de unificare, interpretarea este atribuită completului învestit cu soluționarea recursului în interesul legii. Chiar dacă chestiunea de drept invocată prin intermediul recursului în interesul legii pare diferită de cele ridicate în procedura prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală, în realitate, întrebările de la pct. 2 și 3 sunt indisolubil legate de lămurirea primei probleme de drept. Mai mult, pornind de la premisa că dispozițiile art. 37 din Codul penal pot fi valorificate doar prin intermediul procedurii prevăzute de art. 585 din Codul de procedură penală, nu și în cursul judecății, nu este îndeplinită nici cea de-a patra condiție de admisibilitate, respectiv ca de lămurirea acestei chestiuni de drept să depindă soluționarea pe fond a cauzei în care a fost invocată, având în vedere faptul că sesizarea a fost făcută de o instanță învestită cu soluționarea fondului cauzei, și nu de una competentă să se pronunțe, în faza de executare, asupra modificării pedepsei. ...