Decizia CCR nr. 657/2025Punctul 5

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că dispozițiile criticate instituie o procedură privată de comunicare a actului procedural al plângerii împotriva deciziei Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor între părți și cu excluderea intermedierii instanței judecătorești, aspect ce reprezintă o excepție de la regula prevăzută de art. 154 din Codul de procedură civilă, potrivit căreia comunicarea tuturor actelor de procedură se face prin intermediul și de către instanța judecătorească. Astfel, dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 101/2016 sunt neconstituționale, deoarece sancțiunea aplicabilă pentru abaterea de la procedura în discuție - respingerea plângerii ca tardivă - este deosebit de severă, în condițiile în care textul operează cu noțiuni vagi și imprecise cu privire la subiecții cărora partea care formulează plângerea trebuie să le comunice o copie a plângerii. Sintagma „parte implicată în procedura de contestare în fața Consiliului“ nu este definită ca atare în cuprinsul Legii nr. 101/2016, act normativ ce prevede diferite mecanisme prin care o persoană poate deveni parte într-un dosar în fața Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor - contestatorul, potrivit art. 8, autoritatea contractantă, potrivit art. 9 și art. 18, intervenientul, potrivit art. 17 alin. (3) - și care au ca element comun interesul față de soluția ce urmează să fie pronunțată de Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor asupra contestației. Însă, potrivit art. 17 din Legea nr. 101/2016, în cazul în care se formulează mai multe contestații în cadrul aceleiași proceduri de atribuire, acestea vor fi conexate de Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor și soluționate prin aceeași decizie întotdeauna, chiar și în cazul în care nu poate fi identificat un interes al fiecărui contestator față de ceilalți contestatori, spre exemplu, în cazul în care mai mulți operatori contestă fiecare propria excludere din procedură, iar motivele de excludere sunt diferite. Or, în astfel de cazuri, nu există o implicare a fiecărui contestator în celelalte contestații, astfel cum statuează art. 31 alin. (1) din Legea nr. 101/2016. În consecință, textul criticat este imprecis cu privire la definiția noțiunii „parte implicată în procedură“, fără a fi clar dacă obligația de comunicare a plângerii se referă la persoanele care au fost implicate efectiv în soluționarea contestației operatorului care formulează plângerea și ale căror drepturi și obligații pot fi afectate de soluția Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor sau, suplimentar, și la persoanele care, fără să fi avut o implicare efectivă sau vreun interes față de modul de soluționare a contestației, sunt la rândul lor titularele unor contestații separate exercitate în aceeași fază a procedurii și conexate de Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor ori chiar și la alte persoane precum intervenienții a căror acțiune/intervenție a fost respinsă de Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor, dar despre care se poate spune că au fost implicate în procedură. Prin urmare, în cazul în care neclaritatea textului ar fi deslușită printr-o interpretare extensivă, în sensul obligației părții care formulează plângerea de a o comunica și celorlalți contestatori, chiar dacă aceștia nu au intervenit în contestația părții care formulează plângerea, prevederea criticată este contrară principiului accesului liber la justiție, în componentele sale, inclusiv în ceea ce privește controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, pe calea contenciosului administrativ. Limitarea accesului la căile de atac nu respectă proporționalitatea între mijloacele folosite și scopul vizat prin norma în discuție din perspectiva unui eventual scop al accelerării judecării plângerii, întrucât art. 32 alin. (4) din Legea nr. 101/2016 prevede oricum durata maximă de 45 de zile pentru soluționarea plângerii, iar sancțiunea tardivității este cu desăvârșire excesivă și inutilă în cazurile în care părțile implicate au luat cunoștință de existența plângerii și se prezintă la termen, neexistând nicio vătămare și niciun motiv de amânare a cauzei pentru completarea cadrului procesual. De altfel, instanța judecătorească poate cita, din oficiu, toate părțile implicate sau alternativ, având la îndemână procedura prevăzută de art. 78 din Codul de procedură civilă în vederea completării cadrului procesual. În contextul criticilor de neconstituționalitate este menționată jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului în materia principiilor invocate în susținerea excepției de neconstituționalitate (spre exemplu, Decizia Curții Constituționale nr. 176 din 24 martie 2005, precum și hotărârile din 28 mai 1985 și din 9 noiembrie 2004, pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit și în Cauza Saez Maeso împotriva Spaniei). ...