Decizia ÎCCJ nr. 27/2021 (HP)Punctul II

II. Expunerea succintă a cauzei Curtea de Apel Cluj - Secția penală a fost sesizată cu apelul declarat de către inculpatul X. împotriva Sentinței penale nr. 430 din data de 9.10.2019 a Judecătoriei T. Prin rechizitoriul întocmit în cauză, inculpatul X. a fost trimis în judecată pentru comiterea infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere (având dreptul de a conduce suspendat) prevăzută de art. 335 alin. (2) din Codul penal cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal și a art. 43 alin. (1) din Codul penal. Prin actul de sesizare a instanței s-a susținut că inculpatul, în data de 29.09.2016, a condus pe drumul public un autovehicul, având dreptul de a conduce autovehicule suspendat. Prin Sentința penală nr. 430, pronunțată de Judecătoria T., sau dispus următoarele: În baza art. 335 alin. (2) din Codul penal cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal și a art. 43 alin. (1) din Codul penal, a fost condamnat inculpatul X. la o pedeapsă de 1 an de închisoare. În baza art. 96 alin. (4) din Codul penal s-a revocat suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an și 7 luni de închisoare, la care a fost condamnat inculpatul, prin Sentința penală a Judecătoriei T., definitivă în data de 27.10.2015. În baza art. 43 alin. (1) din Codul penal s-a cumulat pedeapsa de 1 an de închisoare cu pedeapsa de 1 an și 7 luni de închisoare, aplicându-se pedeapsa rezultantă de 2 ani și 7 luni de închisoare. În baza art. 274 alin. (1) din Codul de procedură penală a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2.100 lei cheltuieli judiciare către stat (din care 100 de lei de la urmărire penală). Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele: Analizând materialul probator al cauzei, ținând seama de procesul-verbal de constatare a infracțiunii și de declarațiile martorului C., s-a reținut că, în data de 9.09.2016, ora 19,43, inculpatul a condus un autoturism. Lucrătorii de poliție au semnalizat să oprească, inculpatul a oprit autoturismul, apoi a plecat în viteză. A fost urmărit de către lucrătorii de poliție, dar nu a fost ajuns. Identitatea inculpatului a fost stabilită prin martorul H., audiat în fața instanței, care și-a menținut declarația. Potrivit adresei Inspectoratului de Poliție Județean Cluj, inculpatul nu avea dreptul de a conduce autovehicule pe drumul public, aspect cunoscut de acesta, conform înștiințării semnate de el. Inculpatul nu s-a prezentat în fața instanței de judecată. În cursul urmăririi penale, audiat ca inculpat, a arătat că nu a comis fapta, că autoturismul era folosit de alte persoane, a căror adresă nu a fost indicată. Pe de o parte, s-a constatat că declarația inculpatului nu se coroborează cu alte probe, iar, pe de altă parte, că procesul-verbal de constatare se coroborează cu declarația martorului M.B., care a fost reaudiat de către instanța de judecată și și-a menținut declarația privind faptul că inculpatul a condus autoturismul pe drumul public. Din acest motiv, s-a constatat că prezumția de nevinovăție a inculpatului a fost înlăturată prin probele arătate, acesta nefăcând dovada celor susținute în apărare. În drept, fapta inculpatului care, în data de 29.09.2016, a condus pe drumul public un autovehicul având permisul suspendat constituie infracțiunea de conducere cu permis suspendat prevăzută de art. 335 alin. (2) din Codul penal. Inculpatul a comis infracțiunea cu intenție, cunoscând că are dreptul de a conduce autovehicule pe drumul public suspendat. S-a mai reținut că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 41 alin. (1) din Codul penal și ale art. 43 alin. (1) din Codul penal, întrucât, la momentul comiterii acesteia (29.09.2016), inculpatul se afla în termenul de supraveghere al pedepsei de 7 luni de închisoare, la care a fost condamnat prin Sentința penală a Judecătoriei T., definitivă în data de 27.10.2015, pentru o infracțiune comisă cu intenție, prezenta infracțiune fiind comisă în termenul de supraveghere de 2 ani și 6 luni care s-ar fi împlinit în data de 27.04.2018. La individualizarea judiciară a pedepsei, instanța a avut în vedere prevederile art. 74 din Codul penal, ținând seama de următoarele aspecte: inculpatul nu a fost sincer în cursul urmăririi penale, nu s-a prezentat la judecată, a condus la o oră cu trafic rutier în localitate și s-a sustras controlului efectuat de lucrătorii de poliție. Inculpatul are antecedente penale similare privind circulația pe drumul public (Sentința penală a Judecătoriei T.), dovadă că acesta nu a înțeles condițiile în care se poate conduce un autovehicul pe drumul public. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul X. + Problema de drept supusă dezlegării și punctul de vedere al părților cu privire la dezlegarea problemei de drept În sarcina inculpatului s-a reținut că, la data de 29.09.2016, a condus un autovehicul, având dreptul de a conduce autovehicule suspendat, ca urmare a faptului că prin sentința penală a Judecătoriei T., definitivă la data de 27.10.2015, fusese condamnat pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 336 din Codul penal. Pe parcursul procesului penal, inculpatul a avut reținut permisul de conducere, însă, după rămânerea definitivă a sentinței penale a Judecătoriei T., nu s-a dispus anularea permisului de conducere, deși legea impunea acest lucru, astfel cum arată în mod explicit autoritatea competentă - Poliția Municipiului Câmpia Turzii. În acest context, problema de drept care se pune este aceea dacă poate fi subiect activ al infracțiunii prevăzute de 335 alin. (2) din Codul penal persoana care conduce un autovehicul pe drumurile publice, după pronunțarea hotărârii definitive de condamnare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) din Codul penal și până la anularea permisului de conducere dispusă de către șeful poliției. + Punctele de vedere ale părților și ale Ministerului Public Reprezentantul Ministerului Public a apreciat că textele relevante sunt clare și nu impun sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea dezlegării unei chestiuni de drept. Prin urmare, a apreciat că ea ar fi inadmisibilă, sesizarea completului pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare efectuându-se doar în cazul unor texte de lege care pot fi interpretate în mod diferit cu scopul de a unifica practica. În ceea ce privește textele relevante în speță a apreciat că acestea ar fi art. 97 alin. (2) și (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice care arată că permisul se reține de către polițistul rutier odată cu comiterea unei fapte. Perioada în care permisul este reținut și titularul nu are drept de conducere se consideră suspendare, iar permisul se anulează după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Între cele două momente, respectiv rămânerea definitivă a hotărârii și anularea permisului, permisul este în continuare reținut și niciun text de lege nu prevede restituirea lui temporară pentru ca titularul lui să poată conduce. Permisul rămâne în continuare reținut, nefiind nicio dispoziție legală care să facă excepție de la această regulă, titularul lui neavând dreptul de a conduce. Faptul că nu este reglementat un termen sau o procedură foarte riguroasă în care să se dispună anularea permisului de conducere nu schimbă această regulă și aceste dispoziții. În ceea ce privește anularea permisului, regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice arată că ea se efectuează de către șeful Serviciului rutier, despre anulare fiind încunoștințat titularul permisului. Titularul permisului, pentru a nu fi expus, în ipoteza în care observă că întârzie această încunoștințare, are posibilitatea de a efectua demersuri, inclusiv să prezinte personal acea hotărâre în vederea anulării permisului pentru a începe acel an de suspendare care intervine ope legis. Ca atare, nu există niciun text de lege în baza căruia permisul să poată fi deținut după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare până la anularea lui sau ca în acest interval posesorul unui permis reținut sau persoana judecată sau condamnată să aibă dreptul să conducă. Practic, se discută despre un condamnat al cărui permis încă nu este anulat administrativ. Nu este nicio dispoziție legală în acest sens, cu atât mai mult cu cât, până când persoana este judecată, ea este privată de acest drept, și nu vede niciun argument, nici măcar logic, pentru care, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, o persoană condamnată pentru o infracțiune la siguranța circulației rutiere să aibă dreptul de a conduce. În esență, a susținut că măsura reținerii permisului echivalează cu pierderea dreptului de a conduce, făcând referire la art. 97 alin. (2) și (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, conform căruia perioada în care titularul permisului nu are dreptul de a conduce echivalează cu suspendarea. Or, această suspendare durează pe toată durata procesului până la anularea permisului. Apărătorul ales al apelantului inculpat a considerat că perioada pusă în discuție nu este reglementată clar în lege și, pentru soluționarea corectă a cauzei, a apreciat că se impune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu întrebarea formulată pentru clarificarea acestui aspect și pentru a se cunoaște cu exactitate poziția instanței supreme din punct de vedere juridic. + Punctul de vedere al instanței Curtea de Apel Cluj - Secția penală a făcut trimitere la prevederile legale relevante în cauză, ulterior, membrii completului arătând că au opinii diferite în legătură cu problema de drept. Potrivit unei opinii, inculpatul nu are restricționat dreptul de circulație după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la anularea permisului de conducere, întrucât nu există nicio prevedere legală care să impună o asemenea sancțiune. Fiind vorba de o restrângere a unui drept, este imperios necesar ca aceasta să fie prevăzută de lege într-o modalitate clară și neechivocă, condiție neîndeplinită în speță. Odată ce o persoană dobândește permis de conducere, regula este că are dreptul de a conduce autovehicule corespunzătoare categoriei permisului de conducere. Pentru motivele limitativ prevăzute de lege, dreptul de a conduce autovehicule poate fi restricționat. Legislația internă cunoaște patru astfel de situații, în care dreptul de a conduce autovehicule este restricționat: suspendarea exercitării dreptului de a conduce autovehicule, retragerea permisului de conducere, reținerea permisului de conducere și anularea permisului de conducere. Primele două dintre cele enumerate nu sunt relevante în cauză. Suspendarea dreptului de a conduce autovehicule reprezintă o sancțiune complementară aplicabilă exclusiv în materie contravențională, fiind reglementată de prevederile art. 209 și următoarele din Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006. Retragerea permisului de conducere reprezintă măsura tehnico-administrativă dispusă de poliția rutieră în baza unui certificat medico-legal prin care titularul a fost declarat inapt medical, constând în reținerea documentului și interzicerea dreptului de a conduce autovehicule sau tramvaie (art. 2 pct. 6 din Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006). Cu privire la reținerea și anularea permisului de conducere: Potrivit prevederilor art. 2 pct. 5 din Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006, reținerea permisului de conducere, a certificatului de înmatriculare sau de înregistrare ori a dovezii înlocuitoare a acestora reprezintă măsura tehnico-administrativă dispusă de poliția rutieră constând în ridicarea documentului din posesia unei persoane și păstrarea lui la sediul poliției rutiere până la soluționarea cauzei care a determinat aplicarea acestei măsuri. Reținerea permisului de conducere se aplică în materie contravențională [art. 111 alin. (1) lit. a) și c) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice], în materie penală [art. 111 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice], iar în anumite situații, chiar și fără a fi comisă o faptă ilicită. Relevantă pentru cauza de față este situația reținerii permisului de conducere, în condițiile art. 111 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, și anume, ca urmare a constatării comiterii unei fapte prevăzute de legea penală dintre cele limitativ prevăzute de dispoziția legală citată. În contextul analizei problemei de drept ridicate este esențial a se stabili momentul la care această măsură încetează. Neîndoielnic, măsura tehnico-administrativă a reținerii permisului de conducere, când este aplicată ca urmare a constatării comiterii unei infracțiuni, încetează la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, astfel cum prevede în mod expres art. 193 alin. (4) din Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006. De asemenea, chiar și textul care definește legal noțiunea de reținere a permisului de conducere prevede că măsura rămâne în ființă până la soluționarea cauzei care a determinat aplicarea măsurii. Anularea permisului de conducere este o măsură tehnico-administrativă, care se dispune în condițiile art. 114 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice și ale art. 203 din Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006. Una dintre situațiile în care se dispune anularea permisului de conducere este aceea în care titularul permisului de conducere a fost condamnat, printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, pentru infracțiunile prevăzute la art. 334 alin. (2) și (4) , art. 335 alin. (2) , art. 336, art. 337, art. 338 alin. (1) și art. 339 alin. (2) , (3) și (4) din Codul penal. Anularea nu intervine însă de drept, ca urmare a pronunțării hotărârii de condamnare, ci în urma dispoziției exprese a șefului serviciului poliției rutiere pe raza căruia a fost constatată fapta, astfel cum impun prevederile art. 203 alin. (1) lit. a) din Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006. Actul normativ nu prevede însă termenul în care șeful poliției rutiere are obligația de a dispune anularea permisului de conducere. În lipsa unei stipulații exprese, obligația ar trebui executată de îndată, folosind prin analogie legea civilă (art. 1.495 din Codul civil), care reprezintă dreptul comun în toate domeniile [art. 2 alin. (2) din Codul civil]. Îndeplinirea cu celeritate a acestei obligații s-ar impune oricum, ca model de bună practică, și pentru a nu crea o sincopă între perioada reținerii permisului de conducere și perioada anulării permisului de conducere. Problema care se pune este dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la anularea permisului de conducere (bineînțeles, dacă se dispune această măsură), conducătorul auto are dreptul de a conduce autovehicule. Având în vedere că această perioadă nu este supusă vreunei restricții de circulație, a concluzionat că dreptul de a circula subzistă. Mai rămâne întrebarea dacă, atât timp cât autoritatea competentă se află în posesia permisului de conducere, iar conducătorul auto nu îl deține fizic, acesta din urmă are dreptul de a conduce autovehicule. Analizând în ansamblu prevederile celor două acte normative care reglementează circulația pe drumurile publice, a dedus că, în principiu, voința legiuitorului a fost aceea de a impune conducătorului auto obligația de a avea asupra sa permisul de conducere sau, dacă este cazul, dovada înlocuitoare a acestuia. Cu toate acestea, dreptul de a conduce autovehicule nu este indisolubil legat de această obligație. Permisul de conducere reprezintă o autorizație administrativă, iar actul care se eliberează conducătorului auto este, ca natură juridică, înscrisul constatator care probează deținerea respectivei autorizații. Această distincție se reflectă și în tratamentul sancționator aplicabil în cazul nedeținerii vreuneia dintre acestea. Pe când lipsa autorizației de a circula pe drumurile publice se sancționează penal, nedeținerea permisului de conducere valabil emis pe durata conducerii autovehiculului nu se sancționează, ca regulă, nici măcar contravențional (sunt sancționate contravențional doar neîndeplinirea obligației de a solicita autorității competente, în termenul prevăzut de lege, eliberarea unui nou permis de conducere sau certificat de înmatriculare ori de înregistrare, în cazul în care acestea au fost declarate furate, pierdute, deteriorate sau nu mai corespund din punctul de vedere al formei și al conținutului celor în vigoare și conducerea unui autovehicul și tractor agricol sau forestier cu permis de conducere a cărui valabilitate a expirat). Prin urmare, împrejurarea că permisul de conducere se află încă în posesia autorității care a dispus reținerea permisului de conducere, fără un temei legal, nu este de natură a limita în vreun fel dreptul de circulație al conducătorului auto, drept de circulație care nu este intim legat de posesia înscrisului constatator al autorizației de circulație. În cele din urmă, a apreciat că o soluție contrară nu s-ar conforma cerințelor de previzibilitate necesare unui text de lege. Astfel, în cauze precum Sunday Times contra Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, 1979, Rekvényi contra Ungariei, 1999, Rotaru împotriva României, 2000, Damman împotriva Elveției, 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că „nu poate fi considerată «lege» decât o normă enunțată cu suficientă precizie, pentru a permite individului să își regleze conduita. Individul trebuie să fie în măsură să prevadă consecințele ce pot decurge dintr-un act determinat“; „o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în așa fel încât să permită oricărei persoane care la nevoie poate apela la consultanță de specialitate - să își corecteze conduita“; „în special, o normă este previzibilă atunci când oferă o anume garanție contra atingerilor arbitrare ale puterii publice“. De asemenea, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene (de exemplu, cauzele Facini Dori v Recreb, 1994, Foto-Frost v Hauptzollamt Lübeck-Ost, 1987), principiul încrederii legitime impune ca legislația să fie clară și predictibilă, unitară și coerentă. A apreciat că opinia contrară (aceea în care conducătorul auto are dreptul de circulație restricționat chiar în lipsa unui temei legal clar și neechivoc reglementat de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la anularea permisului de conducere) nu este conformă acestor exigențe, întrucât cel interesat nu poate deduce din ansamblul normelor care reglementează cele două măsuri tehnico-administrative că ar avea vreo restricție în ceea ce privește dreptul de circulație pe drumurile publice. Într-o altă opinie, analizând aceleași texte normative, se susține că permisul de conducere este un act administrativ care face dovada dreptului de a conduce autovehicule. Permisul de conducere se reține și se eliberează o dovadă fără drept de circulație în cazul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) din Codul penal, conform art. 111 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, iar dreptul de a conduce autovehicule se suspendă până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, când permisul se restituie, dacă prin hotărâre s-a dispus achitarea, fiind incidente dispozițiile art. 113 alin. (1) lit. e) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, și nu ale art. 113 alin. (1) lit. a) din același act normativ, fie nu se restituie, întrucât dreptul de a conduce se pierde ca urmare a pronunțării hotărârii definitive de condamnare. Acestea sunt argumentele legale pentru care, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, se emite un act administrativ prin care este anulat actul administrativ care face dovada existenței dreptului, respectiv se dispune anularea permisului de conducere, exclusiv în baza hotărârii de condamnare. Prin urmare, între momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până la anularea permisului de conducere sunt incidente dispozițiile art. 97 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, respectiv că perioada în care titularul permisului de conducere nu are dreptul de a conduce un autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai se consideră perioadă de suspendare a exercitării dreptului de a conduce. Textul prezintă o previzibilitate suficientă pentru ca subiecții de drept să știe care este conduita nepermisă de lege. ...