Decizia ÎCCJ nr. 27/2021 (HP)Punctul VI

VI. Opinia specialiștilor consultați În condițiile art. 476 alin. (10) cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-au solicitat puncte de vedere specialiștilor cu privire la problema de drept supusă dezlegării. Facultatea de Drept din cadrul Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca a opinat în sensul că nu poate fi subiect activ al infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal persoana care, după pronunțarea hotărârii definitive de condamnare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) din Codul penal și până la anularea permisului de conducere dispusă de către șeful poliției, conduce un autovehicul pe drumurile publice. În susținerea concluziilor s-a arătat că, în ceea ce privește existența dreptului de a conduce ulterior comiterii unei fapte prevăzute de legea penală (dintre cele limitativ prevăzute de lege), sunt relevante următoarele dispoziții legale: – conform art. 111 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, permisul de conducere sau dovada înlocuitoare a acestuia se reține când titularul acestuia a săvârșit una dintre infracțiunile prevăzute la art. 334,art. 335 alin. (2) , art. 336,art. 337,art. 338 alin. (1) și la art. 339 alin. (2) , (3) și (4) din Codul penal; ... – conform art. 111 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, în situațiile prevăzute în „art. 336 din Codul penal, dovada înlocuitoare a permisului de conducere se eliberează fără drept de circulație“. ... Așadar, în ipoteza comiterii unei fapte prevăzute la art. 336 din Codul penal, de la momentul reținerii permisului de conducere va opera și înlăturarea dreptului de circulație. Cele două consecințe juridice sunt însă interdependente, căci „retragerea“ dreptului de circulație este o consecință directă a reținerii permisului de conducere în condițiile mai sus descrise. În ceea ce privește momentul în care măsura reținerii încetează (și implicit „retragerea“ dreptului de circulație), dispozițiile legale în materie nu sunt nici pe departe neechivoce. Astfel, singurul „indiciu“ referitor la durata perioadei reținerii, respectiv momentul în care reținerea încetează, ne este dat de art. 193 alin. (4) din regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006 conform căruia în situația în care conducătorul de autovehicul sau tramvai nu are asupra sa permisul de conducere, polițistul rutier îi aduce acestuia la cunoștință, prin înștiințare scrisă pe care i-o înmânează imediat, că nu mai are dreptul să conducă autovehicule sau tramvaie până la finalizarea dosarului penal, precum și obligația de a preda permisul de conducere serviciului poliției rutiere pe raza căruia a fost săvârșită fapta. Terminologia aleasă de legiuitor, respectiv până la finalizarea procesului penal, sugerează că măsura tehnico-administrativă a reținerii fără drept de circulație operează doar până la momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Sensul oferit aici sintagmei este confirmat și de prevederile art. 114 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 care se referă la momentul de la care se poate dispune anularea permisului de conducere: Anularea permisului de conducere se dispune în următoarele cazuri: – titularul permisului de conducere a fost condamnat, printro hotărâre judecătorească rămasă definitivă, pentru infracțiunile prevăzute la art. 334 alin. (2) și (4) ,art. 335 alin. (2) , art. 336,art. 337,art. 338 alin. (1) și art. 339 alin. (2) , (3) și (4) din Codul penal. ... Așadar, și din dispoziția legală de mai sus reiese că reținerea încetează la momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, iar anularea poate fi dispusă doar după acest moment. Pe de altă parte, din sintagma se dispune reiese că efectul juridic al anulării nu se produce ope legis (ca urmare a existenței unei hotărâri de condamnare), ci el trebuie dispus de către organul competent printr-un act administrativ care apoi trebuie comunicat persoanei vizate pentru a-i deveni opozabil. Totodată, spre deosebire de reținerea permisului de conducere, care nu produce întotdeauna efecte asupra dreptului de circulație (dovada înlocuitoare a permisului de conducere reținut poate fi eliberată și cu drept de circulație), anularea permisului de conducere dispusă prin act administrativ va avea ca efect intrinsec și „anularea“ dreptului atașat permisului de a conduce, căci anularea permisului de conducere reprezintă o „ștergere“ a actului administrativ care genera dreptul de a conduce. În consecință, din dispozițiile legale de mai sus reiese următoarea cronologie: – de la momentul comiterii faptei până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare operează măsura tehnico-administrativă a reținerii permisului de conducere fără drept de circulație; ... – după momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare organul competent are obligația de a dispune anularea permisului de conducere. ... Din expunerea acestei cronologii reiese că avem de-a face cu un vid legislativ pentru perioada care are ca punct de început încetarea reținerii (momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare) și momentul dispunerii și comunicării anulării. În acest „gol“, dreptul persoanei de a conduce nu este afectat pentru că nu există vreun temei legal care să fundamenteze o astfel de restrângere. Chiar dacă soluția mai sus propusă, ce are drept primă cauză acest vid legislativ, nu este una foarte rațională, ea nu poate fi „contrazisă“ printr-o prelungire nelegală a efectelor reținerii permisului de conducere până la momentul anulării permisului de conducere. Fiind vorba despre restrângerea unui drept („anularea“ lui pentru o perioadă de timp) este cert că această restrângere ar trebui să aibă un temei legal cert și previzibil. Facultatea de Drept din cadrul Universității „Lucian Blaga“ din Sibiu a arătat că inculpatului i-a fost suspendat dreptul de a conduce autovehicule pe drumurile publice din momentul în care permisul i-a fost reținut ca urmare a săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) din Codul penal. Această suspendare a dreptului de a conduce operează „sine die“, în baza dispozițiilor din art. 97 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, coroborate cu acelea din alin. (3) al aceluiași articol. În mod evident, reținerea permisului de conducere urmată de eliberarea unei dovezi înlocuitoare fără drept de circulație va conduce la suspendarea dreptului de a conduce. Potrivit art. 113 alin. (1) lit. a) și e) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, permisul de conducere se restituie titularului „la expirarea perioadei de suspendare“ (dacă această perioadă este stabilită de organele competente), respectiv „în baza hotărârii judecătorești rămase definitive prin care s-a dispus achitarea inculpatului ori procesul-verbal de constatare a contravenției a fost anulat“. În absența ipotezelor de restituire a permisului de conducere, acesta va rămâne în continuare „reținut“, iar pe cale de consecință și dreptul de a conduce autovehicule va fi suspendat în continuare. Toate celelalte situații enumerate în art. 113 nu au aplicare în speță. Ulterior, în conformitate cu dispozițiile art. 114 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, se va proceda la anularea permisului în temeiul hotărârii definitive de condamnare. În intervalul de timp scurs de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la anularea administrativă a permisului de conducere nu se poate susține că persoana în cauză își recapătă dreptul de a conduce autovehicule, chiar dacă dispozițiile art. 193 alin. (4) din regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006 prevăd că persoanei i se pune în vedere „că nu mai are dreptul să conducă autovehicule sau tramvaie până la finalizarea dosarului penal, precum și obligația de a preda permisul de conducere serviciului poliției rutiere pe raza căruia a fost săvârșită fapta“. Aceste dispoziții legale nu sunt însă aplicabile în speță, deoarece ele se referă la persoanele care nu au asupra lor permisul de conducere (de exemplu, l-au uitat acasă) și care vor trebui să îl predea ulterior organelor de poliție. Or, în speța supusă atenției, persoana în cauză avea deja suspendat dreptul de a conduce, fiindu-i reținut anterior permisul de către organele de poliție și deci premisa aplicării dispozițiilor art. 193 alin. (4) din regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006 nu este incidentă. În mod cert, finalizarea dosarului penal, indiferent de soluție, nu va antrena automat reluarea dreptului de a conduce autovehicule, deoarece, conform art. 191 alin. (2) din regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006, permisul de conducere se păstrează la serviciul poliției rutiere din județul care are în evidență titularul, până la restituire (dacă persoana a fost achitată ori s-a anulat procesul-verbal de constatare a contravenției) sau, după caz, până la anularea documentului. În concluzie, cu privire la problema de drept expusă, s-a opinat în sensul că persoana care conduce un autovehicul pe drumurile publice după pronunțarea hotărârii definitive de condamnare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) din Codul penal și până la anularea permisului de conducere dispusă de către șeful poliției poate fi subiect activ al infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal. Facultatea de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara a arătat că, în ceea ce privește admisibilitatea sesizării, Curtea de Apel Cluj - Secția penală, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, a decis să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept expusă, iar, în conformitate cu dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală: „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.“ Ca atare, admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor exigențe: – instanța care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță; ... – chestiunea de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluționare; ... – soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării. ... Verificând sesizarea, în raport cu criteriile de admisibilitate stabilite de art. 475 din Codul de procedură penală, rezultă că sunt îndeplinite cele trei condiții: prima condiție este îndeplinită, cauza aflându-se în cursul judecății în fața unui complet de judecată al Curții de Apel Cluj - Secția penală, învestit cu soluționarea conflictului de drept penal în ultimă instanță (apel împotriva unei sentințe penale pronunțate de către judecătorie); este îndeplinită și cea de-a doua condiție enunțată, întrucât chestiunea de drept cu a cărei analiză a fost sesizată instanța supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă anterioară sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea instrument de unificare a practicii judiciare aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție; este îndeplinită și cea de-a treia condiție, respectiv existența relației de dependență între dezlegarea pretinsei chestiuni de drept și soluționarea pe fond a cauzei. Astfel, soluționarea pe fond a cauzei, respectiv apelul cu care este învestită Curtea de Apel Cluj, are legătură directă cu încadrarea juridică ce urmează a fi dată faptei deduse judecății prin raportare la elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal. În ceea ce privește fondul cauzei s-a arătat că, raportat la starea de fapt care a generat sesizarea, trimiterea în judecată a avut la bază o sentință penală anterioară, rămasă definitivă, prin care inculpatul fusese condamnat pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 336 din Codul penal. Ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, acesta a fost depistat în trafic conducând un autovehicul pe drumurile publice, cu toate că la acel moment permisul de conducere nu fusese încă anulat de către organele de poliție. După rămânerea definitivă a sentinței penale menționate nu s-a dispus anularea permisului de conducere, deși legea impune acest aspect în sarcina șefului poliției competente. Astfel, la data depistării în trafic a inculpatului acesta fusese anterior condamnat definitiv pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 336 din Codul penal, însă nu îi fusese anulat permisul de conducere de către șeful poliției, așa cum prevede legea. Instanța de trimitere a arătat, în mod corect, temeiurile de drept care stau la baza analizei chestiunii de drept invocate, relevante fiind dispozițiile art. 111 și art. 114 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002. A opinat în sensul de a se ralia primei opinii exprimate de către instanța de trimitere potrivit căreia inculpatul nu are restricționat dreptul de circulație după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la anularea permisului de conducere, întrucât nu există nicio prevedere legală care să impună o asemenea sancțiune. După cum a reținut și instanța de trimitere, în prezenta cauză trebuie supuse analizei situațiile reținerii permisului de conducere, precum și a anulării acestuia. Astfel, în materie penală, relevantă pentru analiza situației care a generat chestiunea de drept controversată devine ipoteza reținerii permisului de conducere potrivit art. 111 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 ca urmare a constatării comiterii unei fapte prevăzute de legea penală dintre cele limitativ prevăzute de lege. Când încetează această măsură tehnico-administrativă? Dispozițiile legale existente la acest moment lămuresc această întrebare, art. 193 alin. (4) din regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006 stabilind faptul că măsura tehnico-administrativă a reținerii permisului de conducere, când este aplicată ca urmare a constatării comiterii unei infracțiuni, încetează la finalizarea dosarului penal (instanța de trimitere se referă la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare). Totodată, legiuitorul definește noțiunea de reținere a permisului de conducere, stabilind că aceasta rămâne în ființă până la soluționarea cauzei care a determinat aplicarea măsurii. Prin urmare, indiferent de soluția pronunțată pe fond în materie penală, la data rămânerii definitive a acesteia măsura reținerii permisului încetează. De aceea, ulterior acestui moment, pentru ca persoana cu privire la care s-a pronunțat hotărârea de condamnare să nu își poată exercita dreptul de a conduce, este necesară activarea unei alte instituții de drept, după cum arătam, măsura reținerii permisului de conducere nemaifiind în ființă. Așadar, legiuitorul stabilește că după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, anularea permisului de conducere se dispune de către poliția rutieră pe a cărei rază de competență sa produs una dintre faptele prevăzute la art. 114 [art. 97 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002]. Prin urmare, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare, pentru a ne afla în situația anulării permisului de conducere este nevoie de îndeplinirea unei condiții suplimentare, anume aceea de a exista dispoziția expresă de anulare emisă de poliția rutieră. Astfel, simpla existență a hotărârii de condamnare nu este suficientă pentru a stabili că permisul de conducere este anulat, atâta vreme cât nu există și o dispoziție în acest sens care să emane din partea poliției rutiere. Se naște astfel un aparent vid temporal între momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare (dată la care încetează măsura reținerii permisului de conducere) și momentul dispoziției de anulare a permisului de conducere de către poliția rutieră. Legiuitorul nu prevede în acest sens termenul în care poliția rutieră trebuie să dispună cu privire la anularea permisului. Cu toate acestea, oricât de scurt sau de lung ar fi acest termen, persoana condamnată nu are înlăuntrul lui permisul de conducere nici anulat, nici reținut, deci se poate bucura de toate drepturile care derivă din existența în ființă a acestui act, inclusiv dreptul de a conduce. Prin urmare, chiar dacă aparent paradoxal, condamnarea definitivă îl repune în drepturi pe inculpat (persoană condamnată la momentul rămânerii definitive a hotărârii), acesta bucurânduse de dreptul de a conduce (care nu i-a fost interzis prin hotărâre) până la momentul anulării permisului de conducere de către poliția rutieră. Neexistând nicio prevedere legală și nicio dispoziție a vreunui organ (judiciar sau administrativ) care să interzică dreptul de a conduce între momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și momentul anulării permisului de conducere, persoana condamnată are dreptul de a conduce în ființă, putându-se bucura de exercitarea acestuia în toată această perioadă. În concluzie, s-a apreciat că persoana care, după pronunțarea hotărârii definitive de condamnare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) din Codul penal și până la anularea permisului de conducere dispusă de către șeful poliției, conduce un autovehicul pe drumurile publice nu poate fi subiect activ al infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal. Facultatea de Drept din cadrul Universității din Craiova a arătat că, în cazul în care prin hotărâre judecătorească s-a dispus o soluție de condamnare pentru infracțiunea prevăzută de art. 336 din Codul penal, împotriva celui vinovat se dispune reținerea permisului de conducere. Este de la sine înțeles că și după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare se menține măsura reținerii permisului de conducere. După rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, permisul rămâne în continuare reținut, în baza aceleiași măsuri tehnico-administrative, întrucât în acest caz nu există temei pentru restituire, dispozițiile art. 113 alin. (3) lit. a) și e) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 nefiind aplicabile, ci se pregătește aplicarea celeilalte măsuri tehnico-administrative, respectiv anularea permisului de conducere de către autoritatea extrajudiciară competentă. A considerat că inculpatul rămâne în deplină cunoștință de cauză cu privire la faptul că nu are dreptul de a conduce din momentul în care, în urma reținerii permisului la momentul constatării faptei, i se eliberează o dovadă fără drept de circulație. Din moment ce nu poate conduce pe parcursul procesului când este prezumat nevinovat, când planează incertitudinea asupra existenței infracțiunii, după hotărârea de condamnare cu atât mai mult nu ar avea dreptul să conducă. De asemenea, din moment ce, potrivit art. 24 alin. (6) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, nu are dreptul să se prezinte la examen pentru obținerea permisului de conducere persoana care a fost condamnată, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, pentru o infracțiune la regimul circulației pe drumurile publice, este clar, pentru identitate de rațiune, că, în urma condamnării definitive pentru infracțiunea prevăzută de art. 336 din Codul penal, condamnatul pierde dreptul de a conduce. Din acest moment el trebuie să acționeze conform art. 116 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002. Problema de drept pornește de la faptul că anularea permisului ca măsură tehnico-administrativă nu operează de drept sau prin dispoziția instanței, fără nicio altă formalitate (la data rămânerii definitive a soluției de condamnare), ci se dispune de autoritatea competentă. Prin urmare, deși între momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare prin care se dispune anularea permisului de conducere și momentul în care este pusă în aplicare măsura tehnico-administrativă nu putem discuta de un permis anulat, a considerat că se poate aprecia în mod rezonabil că exercițiul dreptului de a conduce este suspendat, ca urmare a reținerii permisului de conducere. De altfel, însuși legiuitorul, prin art. 97 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, a asimilat perioada în care persoana nu are dreptul de a conduce cu suspendarea dreptului de a conduce, iar interpretarea coroborată a reglementărilor privind suspendarea exercițiului de a conduce, anularea permisului, reținerea și restituirea ne îndreptățește să apreciem că în urma hotărârii definitive de condamnare se pierde dreptul de a conduce, ipoteza fiind asimilată suspendării exercițiului dreptului de a conduce. Procedând astfel, se ajunge la o asimilare a reținerii permisului de conducere cu o suspendare a dreptului de a conduce și includerea acesteia în sfera de aplicare a normei de incriminare prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal. În concluzie, s-a apreciat că poate fi subiect activ al infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal persoana care, după pronunțarea hotărârii definitive de condamnare pentru infracțiunea prevăzută de art. 336 alin. (1) din Codul penal și până la anularea permisului de conducere dispusă de către șeful poliției, conduce pe drumurile publice. Facultatea de Drept din cadrul Universității „Titu Maiorescu“ a arătat că, din analiza elementului material al infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal, constatăm că subiectul activ poate fi o persoană al cărei permis de conducere este necorespunzător categoriei sau subcategoriei din care face parte vehiculul respectiv ori al cărei permis i-a fost retras sau anulat ori căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată sau care nu are dreptul de a conduce autovehicule în România. Noțiunea de „suspendare a exercitării dreptului de a conduce“ nu este reglementată în mod expres în legislație, astfel că definirea infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal se face prin trimitere la legislația extrapenală, respectiv la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care constituie reglementarea-cadru în materia circulației pe drumurile publice. Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 18 din 29 octombrie 2019 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 66 din 30 ianuarie 2020, a reținut următoarele: În concepția legiuitorului, suspendarea exercitării dreptului de a conduce reprezintă, în primul rând, o sancțiune contravențională complementară. În acest sens sunt dispozițiile art. 96 alin. (2) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare: Sancțiunile contravenționale complementare sunt următoarele: (...) b) suspendarea exercitării dreptului de a conduce, pe timp limitat. Natura de sancțiune contravențională complementară a suspendării exercitării dreptului de a conduce se desprinde dintro serie de dispoziții cuprinse în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv art. 100 alin. (3) ,art. 101 alin. (3) , art. 102 alin. (3) și art. 103 alin. (1) lit. a) și b) . În al doilea rând, potrivit dispozițiilor art. 97 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 111 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare, reținerea permisului de conducere (fără drept de conducere sau cu drept de conducere, dar ulterior expirării duratei pentru care s-a acordat dreptul de conducere) dispusă ca măsură tehnico-administrativă de către polițistul rutier este asimilată cu suspendarea exercitării dreptului de a conduce, în temeiul art. 97 alin. (3) din același act normativ (Perioada în care titularul permisului de conducere nu are dreptul de a conduce un autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai se consideră perioadă de suspendare a exercitării dreptului de a conduce). În acest punct de analiză, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că dispozițiile art. 97 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu au natura unor dispoziții generale care să reglementeze toate situațiile ce pot fi asimilate unei suspendări a dreptului de a conduce. Aceste dispoziții legale, prin voința legiuitorului, privesc exclusiv măsura tehnico-administrativă a reținerii/retragerii/anulării permisului de conducere, urmată de eliberarea unei dovezi înlocuitoare fără drept de circulație în cazul reținerii permisului de conducere. Față de considerentele deciziei expuse anterior, a constatat că reținerea permisului de conducere sau a dovezii înlocuitoare a acestuia ca urmare a săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 336 din Codul penal este asimilată cu suspendarea exercitării dreptului de a conduce dispusă în temeiul art. 97 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare. În ceea ce privește analiza momentului la care încetează măsura exercitării dreptului de a conduce s-a arătat că, potrivit art. 113 alin. (1) lit. e) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare, permisul de conducere se restituie titularului (încetează în mod automat și măsura suspendării dreptului de a conduce) în baza hotărârii judecătorești rămase definitive prin care s-a dispus achitarea inculpatului. Cu toate acestea, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 nu prevede dispoziții referitoare la încetarea măsurii suspendării dreptului de a conduce în situația pronunțării unor hotărâri definitive de condamnare, de amânare a aplicării pedepsei, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de încetare a procesului penal. Singurele dispoziții care fac referire la perioada pentru care se dispune măsura suspendării dreptului de a conduce sunt cuprinse în art. 193 alin. (4) din regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006, cu modificările și completările ulterioare, care prevăd că până la finalizarea dosarului penal, conducătorul autovehiculului nu mai are dreptul să conducă autovehicule. Față de această dispoziție s-a arătat că măsura suspendării dreptului de a conduce încetează la momentul soluționării dosarului penal, moment care poate fi reprezentat și de pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare. În ceea ce privește anularea permisului de conducere, această măsură se dispune și în cazul în care titularul permisului de conducere a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă pentru infracțiunea prevăzută de art. 336 din Codul penal. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prevede în cuprinsul art. 114 alin. (3) că procedura anulării permisului de conducere se stabilește prin regulament. Potrivit art. 203 alin. (1) lit. a) din regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006, cu modificările și completările ulterioare, anularea permisului de conducere, în cazurile prevăzute la art. 114 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se dispune de șeful serviciului poliției rutiere pe raza căruia a fost constatată fapta, în baza hotărârii judecătorești rămase definitivă, dispusă de o instanță din România. În acest context, a apreciat că între momentul pronunțării hotărârii definitive de condamnare la infracțiunea prevăzută de art. 336 din Codul penal și momentul dispunerii măsurii anulării permisului de conducere de șeful serviciului poliției române, persoana condamnată nu are dreptul de conducere suspendat. Pe cale de consecință, a apreciat că nu poate fi subiect activ al infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal persoana care, după pronunțarea hotărârii definitive de condamnare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) din Codul penal și până la anularea permisului de conducere dispusă de către șeful poliției, conduce un autovehicul pe drumurile publice. În sprijinul acestei opinii a mai precizat că principiul legalității incriminării și pedepsei presupune că nicio faptă nu poate fi considerată infracțiune dacă nu există o lege care să prevadă acest lucru (nullum crimen sine lege) și nicio sancțiune penală nu poate fi aplicată dacă ea nu era prevăzută de lege pentru fapta comisă (nulla poena sine lege). Legalitatea incriminării și a pedepsei apare ca una dintre cele mai importante limitări ale lui ius puniendi, ea reprezentând principala garanție a securității juridice a cetățeanului în fața dreptului penal. Acest deziderat de securitate presupune în mod necesar posibilitatea oricărei persoane de a cunoaște, anterior comiterii, faptele care constituie infracțiuni și sancțiunile aplicabile în cazul săvârșirii lor. Mai mult, în cuprinsul Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhomi împotriva României din 24 mai 2007, definitivă la 24 august 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 23 iunie 2010, s-a apreciat că analogia în defavoarea inculpatului este unanim considerată ca fiind inadmisibilă, iar în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat în mod constant că art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale consacră, între altele, interdicția aplicării legii penale în mod extensiv în dezavantajul acuzatului, de exemplu, prin analogie. ...