Decizia ÎCCJ nr. 27/2021 (HP)Punctul VIII

VIII. Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Cu Adresa nr. 215/C/248/III-5/2021 din data de 3 februarie 2021, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția judiciară - Serviciul judiciar penal a înaintat concluziile formulate asupra chestiunii de drept a cărei dezlegare s-a solicitat, comunicând, totodată, că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii privind această chestiune de drept. În concluziile formulate, în temeiul art. 475 - art. 477 din Codul de procedură penală, s-a solicitat pronunțarea unei decizii prin care chestiunea de drept supusă dezlegării vizând calitatea de subiect activ al infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal a persoanei care, după pronunțarea hotărârii definitive de condamnare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) din Codul penal și până la anularea permisului de conducere dispusă de către șeful poliției, conduce un autovehicul pe drumurile publice să fie respinsă, ca inadmisibilă. În urma analizei de admisibilitate a sesizării, efectuate în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, a susținut că instanța care a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție este Curtea de Apel Cluj - Secția penală învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, cauza se află în cursul judecății, problema de drept a cărei dezlegare se solicită nu a mai fost supusă examenului Înaltei Curți de Casație și Justiție, nestatuându-se asupra ei printr-o hotărâre prealabilă sau printrun recurs în interesul legii, iar chestiunea de drept nu face obiectul niciunui recurs în interesul legii în curs de soluționare. Însă s-a susținut că nu este îndeplinită condiția de admisibilitate privind existența unei chestiuni de drept ce ar necesita lămuriri sau interpretări. Introducerea în Codul de procedură penală a mecanismului sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are drept scop asigurarea unei practici unitare. Sub acest aspect, prin Decizia nr. 15 din 28 mai 2020 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 690 din 3 august 2020), Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că scopul procedurii pendinte este de a da dezlegări unor veritabile și dificile probleme de drept. În egală măsură, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reținut, prin Decizia nr. 6 din 2 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016), că „(...) Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform art. 475 din Codul de procedură penală, poate fi admisibilă doar în situația în care, în cursul soluționării unei cauze penale, se pune problema interpretării și aplicării unor dispoziții legale neclare, echivoce, care ar putea da naștere mai multor soluții. Pe cale de consecință, este admisibilă întrebarea, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, doar în cazul unei dificultăți reale de interpretare a textelor de lege, care este de natură a naște o îndoială rezonabilă asupra conținutului acestora“. Așa cum rezultă din încheierea de sesizare, opiniile contrare asupra modului de interpretare a dispozițiilor legale în materia circulației pe drumurile publice aparțin membrilor aceluiași complet de judecată învestit cu soluționarea apelului declarat de inculpat, fără a fi susținute de abordări doctrinare sau jurisprudențiale divergente. Or, într-o asemenea situație, calea procedurală de urmat este cea a constituirii unui complet de divergență potrivit art. 394 alin. (5) din Codul de procedură penală, care prevede că, în situația în care, în cadrul completului de judecată nu se poate întruni majoritatea ori unanimitatea, judecarea cauzei se reia în complet de divergență. Nefiind astfel vorba de asigurarea unei practici unitare, ci de soluționarea unei divergențe între membrii unui complet de judecată, s-a susținut că sesizarea nu a fost formulată în scopul prevăzut de art. 475 din Codul de procedură penală, de a se pronunța o hotărâre prin care să se dea o rezolvare de principiu unei chestiuni de drept, ci se urmărește ca instanța supremă să se substituie unui membru al completului de divergență, ceea ce echivalează cu soluționarea cauzei, demers care este inadmisibil. Pe de altă parte, problema de drept nu prezintă dificultăți de rezolvare, doctrina și practica judiciară fiind unitare în ceea ce privește reținerea infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal în ipoteza semnalată. În concret, problema de drept care se cere dezlegată urmărește a clarifica dacă, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la anularea permisului de conducere, inculpatul are sau nu restricționat dreptul de a conduce autovehicule. Potrivit art. 111 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, permisul de conducere se reține când titularul a săvârșit, între altele, infracțiunea prevăzută de art. 336 din Codul penal. Conform alineatului (2) al acestui articol, la reținerea permisului de conducere, în cazurile prevăzute la alineatul (1) , titularului acestuia i se eliberează o dovadă înlocuitoare. Alineatul (3) al aceluiași articol prevede faptul că, în situația menționată la art. 336 din Codul penal, dovada înlocuitoare a permisului de conducere se eliberează fără drept de circulație. Perioada deținerii dovezii înlocuitoare fără drept de circulație - în care titularul permisului de conducere nu are dreptul de a conduce un autovehicul - se consideră perioadă de suspendare a exercitării dreptului de a conduce, conform art. 97 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002. Această perioadă de suspendare a dreptului de a conduce va începe la momentul reținerii permisului și eliberării dovezii înlocuitoare și se va finaliza la un moment ulterior, diferit în funcție de hotărârea judecătorească adoptată, în raport cu care titularul va primi sau nu permisul de conducere și, implicit, va recăpăta sau nu dreptul de a conduce autovehicule. Într-un prim caz, permisul de conducere va fi restituit titularului la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare, în conformitate cu art. 113 alin. (1) lit. e) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002. În al doilea caz, respectiv în situația în care titularul permisului este condamnat, printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, pentru infracțiunea prevăzută la art. 336 din Codul penal, permisul de conducere nu va fi restituit titularului, ci va fi anulat de poliția rutieră. Măsura anulării nu va fi luată prin hotărârea judecătorească definitivă de condamnare, deoarece, potrivit art. 97 alin. (1) lit. c) și alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, anularea permisului reprezintă o măsură tehnico-administrativă care se dispune de către poliția rutieră pe a cărei rază de competență s-a produs una dintre faptele prevăzute la art. 114 din aceeași ordonanță, între care și infracțiunea prevăzută de art. 336 din Codul penal. Prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești prin care sa dispus condamnarea pentru o infracțiune la regimul circulației pe drumurile publice, cum este cea prevăzută de art. 336 din Codul penal, inculpatul nu redobândește dreptul de a conduce autovehicule, lipsa antecedentelor penale pentru astfel de infracțiuni fiind o condiție de deținere a permisului de conducere, așa cum rezultă din art. 24 alin. (6) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002. Redobândirea dreptului de a conduce va presupune un nou examen pentru obținerea permisului cu respectarea prevederilor art. 116 alin. (1) din aceeași ordonanță. Văzând și dispozițiile din Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006 și coroborând prevederile legale menționate mai sus din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, rezultă faptul că titularul permisului nu are dreptul de a conduce autovehicule între momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până la momentul anulării permisului de conducere, fiind incidente în continuare dispozițiile art. 97 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, exercitarea dreptului de a conduce fiind suspendată până la data anulării permisului de conducere pe cale administrativă. Anularea permisului de conducere reprezintă o formalitate administrativă, de punere în executare a hotărârii judecătorești definitive de condamnare, care nu implică parcurgerea altor proceduri. În practica judiciară au existat condamnări pentru fapta de a conduce pe drumurile publice un autovehicul într-o perioadă în care permisul era reținut (permisul fusese reținut deoarece anterior autorul condusese pe drumul public un autovehicul aflându-se în stare de ebrietate), iar exercitarea dreptului de a conduce fusese suspendată, ori în cazul în care permisul era anulat. Referitor la anularea permisului de conducere, doctrina a reținut că aceasta este o măsură tehnico-administrativă [art. 97 alin. (1) lit. c) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002], care se dispune de către poliția rutieră pe a cărei rază de competență s-a produs una dintre faptele prevăzute la art. 114 lit. a) , b) ,d) , e) și f) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, și în cazul în care titularul permisului de conducere a fost condamnat, printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, pentru infracțiunea prevăzută de art. 336 din Codul penal. Totodată, s-a concluzionat că nu este posibil ca instanțele să dispună anularea unui permis de conducere atunci când constată ca fiind îndeplinite condițiile prevăzute de textul de lege, deoarece măsura are o natură eminamente administrativă, fiind doar o consecință a actului de justiție înfăptuit de instanțele penale. Dacă înștiințarea despre măsura tehnico-administrativă nu a fost transmisă persoanei, iar aceasta a condus, ea săvârșește infracțiunea cu aceeași încadrare - art. 335 alin. (1) din Codul penal, dar pe teza suspendării exercitării dreptului ca urmare a reținerii permisului de conducere. În ceea ce privește suspendarea exercitării dreptului de a conduce, în doctrină s-a arătat că aceasta poate interveni ca urmare a reținerii permisului de conducere, dacă titularul nu are dreptul de a conduce. Potrivit art. 111 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, permisul de conducere se reține dacă titularul său a săvârșit infracțiunea prevăzută de art. 336 din Codul penal. Conform art. 111 alin. (3) din aceeași ordonanță, dovada înlocuitoare a permisului de conducere se eliberează fără drept de circulație. Reținerea permisului de conducere este o măsură tehnico-administrativă, dispusă de polițistul rutier conform art. 97 alin. (2) din ordonanță. Perioada în care titularul permisului de conducere nu are dreptul de a conduce un autovehicul, ca urmare a reținerii permisului, este asimilată perioadei de suspendare a exercitării dreptului de a conduce [art. 97 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002]. Perioada în care titularul permisului de conducere nu are dreptul de a conduce va dura până la momentul restituirii permisului, în cazurile prevăzute de art. 113 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002. În aplicarea art. 97 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, dacă ulterior reținerii permisului și după condamnarea definitivă în cauza penală, care a constituit premisa legală a anulării permisului de conducere, șeful poliției rutiere a comunicat persoanei că permisul de conducere i-a fost anulat, atunci fapta se va încadra pe teza anulării din art. 335 alin. (2) din Codul penal. Însă în situația în care nu se făcuse această comunicare până la data noului act de conducere, dar făptuitorul cunoștea că, urmare a măsurii tehnico-administrative a reținerii, el avea suspendat exercițiul dreptului de a conduce, atunci fapta se încadrează în teza suspendării exercitării dreptului de a conduce din același art. 335 alin. (2) din Codul penal. În acord cu abordările doctrinare, și opiniile ilustrate de jurisprudență converg către reținerea infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal. Astfel, s-a arătat că dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 stabilesc faptul că, în situația existenței unei condamnări definitive pentru infracțiuni din acest act normativ, automat permisul de conducere este anulat. În acest sens, prevederile trebuie cunoscute de orice conducător auto și este imposibilă invocarea necunoașterii legii. Comunicarea hotărârii de anulare a permisului auto după data săvârșirii noii fapte nu constituie situația-premisă a stabilirii infracțiunii, astfel că se impune condamnarea inculpatului, fapta întrunind elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 86 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, actualul art. 335 alin. (2) din Codul penal. Tot sub aspectul anulării permisului de conducere auto s-a mai reținut că instanțele penale nu au competența materială de a dispune în acest sens atunci când constată ca fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 114 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, întrucât permisul este un act administrativ, iar, potrivit art. 203 alin. (1) lit. a) din regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006, atributul anulării permisului de conducere auto revine șefului serviciului poliției rutiere pe raza căruia a fost constatată fapta, în baza hotărârii judecătorești de condamnare rămasă definitivă. Inclusiv jurisprudența anterioară modificărilor legislative intervenite în această materie a fost unitară. Astfel, s-a stabilit că, din coroborarea art. 98 lit. b) , art. 100 și art. 101 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, care prevăd cazurile de reținere, restituire a permisului auto și de anulare a acestuia, în forma inițială a legii, dispoziții care în esența lor se regăsesc și în forma actuală a actului normativ, rezultă că, de la momentul reținerii permisului auto și până la data anulării acestuia, inculpatul nu are dreptul de a conduce autovehicule. Potrivit art. 230 lit. c) din Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 85/2003, în vigoare la data săvârșirii infracțiunii pentru care s-a dispus condamnarea la momentul respectiv, în cazul săvârșirii de către inculpat a infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul având în sânge o îmbibație alcoolică peste limita legală, permisul de conducere se reține fără dreptul de a circula, fiind incidente dispozițiile art. 86 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, actualul art. 335 alin. (2) din Codul penal. Argumentele invocate în apărare, în sensul că permisul de conducere a fost anulat ulterior după 4 ani, nu au fost considerate relevante întrucât în sarcina inculpatului nu a fost reținută săvârșirea infracțiunii de conducere a autovehiculului de către o persoană având permisul de conducere anulat, ci infracțiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul, având suspendată exercitarea dreptului de a conduce, o altă modalitate de comitere a faptei penale reglementată prin prevederile art. 86 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, actualul art. 335 alin. (2) din Codul penal. Totodată, în practica judiciară s-a subliniat că suspendarea dreptului de a conduce ca efect al reținerii permisului de conducere subzistă până la restituirea lui, în caz de achitare, iar pentru infracțiunea cercetată este lipsită de relevanță juridică, în sensul înlăturării vinovăției, apărarea inculpatului referitoare la necomunicarea anulării permisului de conducere imediat după definitivarea hotărârii anterioare de condamnare. Apărarea avansată de inculpat, referitoare la necomunicarea la timp a anulării permisului de conducere, adică imediat după definitivarea hotărârii de condamnare, nu prezintă niciun fel de importanță juridică sub aspectul înlăturării vinovăției, câtă vreme suspendarea dreptului de conducere ca efect al reținerii acestui document subzistă până la restituirea lui în caz de achitare pentru infracțiunea cercetată. Din aceeași perspectivă s-a arătat că este puțin credibil ca inculpatul, care a obținut un permis de conducere auto, să nu cunoască prevederile conținute de actele normative care reglementează materia, întrucât acestea au constituit obiectul unei examinări teoretice, invocarea, în susținerea apărării formulate, a unor vicii privind anularea sau comunicarea anulării permisului de către poliția rutieră nu este altceva decât o apărare pro causa. În concluzie, doctrina și practica judiciară sunt unitare și constante în materia analizată, ilustrând că, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la anularea permisului de conducere pe cale administrativă, inculpatul are suspendată exercitarea dreptului de a conduce autovehicule, acesta putând fi subiect activ al infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal, prin urmare întrebarea formulată de instanța de sesizare nu reprezintă o veritabilă chestiune de drept. ...