Decizia ÎCCJ nr. 3/2021 (RIL)Punctul VI

VI. Punctul de vedere al Ministerului Public 20. Prin punctul de vedere depus, în principal, s-a apreciat că recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj este inadmisibil, nefiind făcută dovada perpetuării jurisprudenței neunitare ulterior pronunțării Curții de Justiție a Uniunii Europene prin Hotărârea din 9 iulie 2020 în Cauza C-81/19. Făcând trimitere la jurisprudența sa anterioară, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii care exclude din sfera de aplicare a acestei directive o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii, interpretat în lumina celui de-al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13/CEE, se referă și la normele care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu fi instituit alte acorduri, întrucât se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte. În acest context s-a arătat și că, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE sunt îndeplinite, instanței naționale îi revine sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință. Răspunzând primei întrebări din trimiterea preliminară formulată de Curtea de Apel Cluj, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că expresia „acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii“ în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE acoperă și norme supletive, care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri, întrucât normele din directivă nu fac nicio distincție între, pe de o parte, prevederile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive. Aceasta este și situația clauzelor din litigiul principal care prevedeau că „orice plată efectuată în baza convenției se va face în moneda creditului“. Instanța de trimitere a subliniat că o astfel de clauză reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este consacrat la art. 1578 din Codul civil de la 1864, dispoziție de drept național și a calificat-o ca o normă supletivă, aplicabilă contractelor de credit atunci când părțile nu au convenit altfel. În virtutea rolului Curții de Justiție a Uniunii Europene, rezultat din art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene privind interpretarea actelor adoptate de instituțiile Uniunii, coroborat cu principiul aplicării directe și prioritare a dreptului Uniunii, instanțele naționale au obligația de a da o interpretare normelor legale aplicabile în cauză în conformitate cu dreptul Uniunii Europene. În hotărârile anexate, Curtea de Apel Cluj, invocând în considerente și hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din Cauza C-81/19, atunci când a analizat prevederile contractuale care stabileau că rambursarea creditului se face în moneda în care a fost contractat, a stabilit că aceasta reprezintă expresia principiului legal al nominalismului monetar, astfel încât se încadrează în excluderea prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, republicată, cu completările ulterioare. Prin urmare, jurisprudența anexată sesizării de recurs în interesul legii nu demonstrează caracterul neunitar al acesteia după pronunțarea hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene din Cauza nr. C-81/19, ci, dimpotrivă, unificarea acesteia la nivelul instanței care a formulat atât sesizarea de recurs în interesul legii, cât și trimiterea preliminară. În subsidiar, pe fondul problemei de drept, s-a apreciat că principiul nominalismului monetar se aplică și în ceea ce privește contractele de împrumut încheiate pe teritoriul României între un consumator și un furnizor de servicii financiare în cadrul cărora creditul a fost acordat într-o monedă străină, iar plățile se realizează tot în monedă străină. Astfel, obligația de restituire ar urma să aibă loc în același număr de unități monetare exprimate în convenție, fără legătură cu eventuala schimbare a valorii între punctul de plecare și scadență. ... ...