Decizia ÎCCJ nr. 68/2020 (HP)Punctul VI

VI. Examenul jurisprudenței în materie 1. Jurisprudența națională relevantă Răspunsurile curților de apel Suceava, Ploiești, Pitești, Oradea, Iași, Galați și instanțele arondate, Cluj, Timișoara, Constanța, Bacău și Craiova, ale tribunalelor Iași, Vaslui, Bistrița-Năsăud, Cluj, Maramureș, Sălaj, Timiș, Caraș-Severin, Arad, Neamț, Olt, Mehedinți, Brașov și Covasna și ale judecătoriilor Constanța, Medgidia, Mangalia, Babadag, Măcin, Brașov, Făgăraș, Rupea, Zărnești, Sfântu Gheorghe, Târgu Secuiesc și Întorsura Buzăului cuprind mențiunea neidentificării, în jurisprudența acestora ori, după caz, a unor instanțe din circumscripție, a unor hotărâri relevante pentru problema de drept ce face obiectul sesizării. ... 2. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție Cu titlu prealabil, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea unor chestiuni de drept în materie penală notează că, anterior datei de 1 februarie 2014, prin Decizia nr. XVII din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite s-a stabilit că cererea de revizuire îndreptată împotriva unei hotărâri judecătorești definitive pronunțate în temeiul art. 278^1 alin. (8) lit. a) și b) din vechiul Cod de procedură penală, este inadmisibilă, iar prin Decizia penală nr. 42 din 14 februarie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 9 judecători s-a analizat admisibilitatea revizuirii într-o cauză având ca obiect plângerea formulată de petent împotriva rezoluției procurorului, însă, la momentul pronunțării acestor decizii, nu era încă reglementat, în vechiul Cod de procedură penală, cazul de revizuire care a generat formularea întrebării prealabile (prevăzut ulterior la art. 408^2 din vechiul Cod de procedură penală). 2.1. După intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, din perspectiva deciziilor obligatorii menite să asigure unificarea practicii judiciare, nu au fost identificate hotărâri judecătorești pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală cu incidență în soluționarea prezentei sesizări. Sub acest aspect, este de remarcat că prin Decizia nr. 7 din 17 aprilie 2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 25 mai 2015) s-a dat dezlegare unei chestiuni de drept care nu a vizat examinarea dispozițiilor art. 452 alin. (1) din Codul de procedură penală și ale art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală (care implică declararea ca neconstituțională a unei prevederi legale), considerentele acelei decizii fiind proprii chestiunii de drept a revizuirii în cazul încheierii definitive pronunțate de judecătorul de cameră preliminară, în procedura reglementată de art. 341 din Codul de procedură penală. ... 2.2. În ceea ce privește deciziile de speță, documentarea prealabilă întocmirii raportului a condus la identificarea unor hotărâri judecătorești în care instanța supremă a examinat explicit chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări. Jurisprudența instanței supreme a consacrat exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii întemeiate pe dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, împotriva hotărârii penale definitive prin care nu se soluționează fondul acțiunii penale, și anume împotriva încheierii penale definitive de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de recurs în casație, în cauzele în care a fost declanșat controlul de constituționalitate, față de Decizia nr. 220 din 9 aprilie 2019 a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 29 mai 2019) și Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016 a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016). Astfel, admisibilitatea cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, formulate împotriva unei hotărâri penale definitive prin care nu se soluționează fondul acțiunii penale, se regăsește în jurisprudența publicată a Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reflectată în Decizia nr. 195 din 2 aprilie 2019, prin care s-a reținut, în sinteză, că, în cazul admiterii unei excepții de neconstituționalitate a dispozițiilor privind hotărârile supuse recursului în casație, cererea de revizuire formulată în baza art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală împotriva încheierii de respingere, conform art. 440 alin. (2) din Codul de procedură penală, a cererii de recurs în casație este admisibilă, dacă excepția de neconstituționalitate a acelorași dispoziții a fost ridicată în cauză anterior publicării deciziei Curții Constituționale. Prin Decizia nr. 18 din 10 ianuarie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală s-a admis cererea de revizuire, s-a anulat Încheierea nr. 220/RC din 29 mai 2017, pronunțată de instanța supremă, și s-a trimis spre repartizare aleatorie cauza având ca obiect recursul în casație declarat împotriva Deciziei penale nr. 360/A din 23 septembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, în vederea verificării condițiilor de admisibilitate în principiu, conform art. 440 din Codul de procedură penală. Prin considerentele acestei decizii s-au reținut, în principal, următoarele: (...) Prin încheierea a cărei revizuire se solicită, pronunțată în etapa admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulată de revizuentul A., instanța a respins, ca inadmisibilă, cererea, motivat de faptul că Decizia penală nr. 360/A din 23 septembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală nu face parte din categoria hotărârilor judecătorești care pot fi supuse căii extraordinare de atac a recursului în casație, potrivit dispozițiilor în vigoare la acel moment, respectiv art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală. Totodată, în raport cu situația de fapt care face obiectul prezentei proceduri, Înalta Curte reține că, prin Decizia nr. 220 din 09.04.2019 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 29 mai 2019, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de A. în dosarul (...) Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală și s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. III lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 70/2016 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală și a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, care exclude atacarea cu recurs în casație a deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de apel, pronunțate anterior datei de 24 octombrie 2016, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curții Constituționale nr. 540 din 12 iulie 2016 și pentru care nu a fost epuizat termenul prevăzut de art. 435 din Codul de procedură penală, este neconstituțională. Evaluând, din această perspectivă, consecințele încălcării dispoziției constituționale precitate, Înalta Curte constată că acestea continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate. A raționa altfel ar însemna împiedicarea, în continuare, a revizuentului de a beneficia de calea extraordinară de atac a recursului în casație și a perpetua încălcarea dispozițiilor art. 16, art. 21 și art. 129 din Constituția României, deși acesta a declanșat, la rândul său, controlul de constituționalitate a dispozițiilor art. III lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 70/2016 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală și a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în condițiile în care stabilitatea hotărârii judecătorești nu poate să primeze în raport cu prevederile cu valoare de principiu cuprinse în Constituție. Deopotrivă, în considerarea acelorași argumente, Înalta Curte reține că respingerea cererii de revizuire ar lipsi de fundament însuși controlul de constituționalitate, întrucât autorul unei excepții de neconstituționalitate ar fi pus în imposibilitatea de a beneficia de efectele deciziei Curții Constituționale, deci ale controlului de constituționalitate pe care l-a declanșat, împrejurare care ar echivala cu o veritabilă sancțiune aplicabilă acestuia. În același sens este și jurisprudența anterioară a instanței supreme (Încheierea nr. 479 din 4 mai 2017, Decizia nr. 594 din 7 iunie 2017, Decizia nr. 628 din 14 iunie 2017, Decizia nr. 915 din 29 septembrie 2017 și Decizia nr. 914 din 29 septembrie 2017). ... ... 3. Jurisprudența Curții Constituționale Prin considerentele Deciziei nr. 126 din 3 martie 2016 a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016), în exercitarea controlului de constituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, a fost examinat cazul de revizuire reglementat în aceste dispoziții. Instanța de contencios constituțional a reamintit, cu referire la dispozițiile art. 408^2 din Codul de procedură penală anterior, că revizuirea hotărârilor judecătorești ca urmare a pronunțării deciziilor Curții Constituționale reprezintă o cale extraordinară de atac cu caracter sui generis circumscris cauzelor în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate (paragraful nr. 21). S-a considerat că legiuitorul a reglementat calea de atac a revizuirii unei hotărâri judecătorești definitive pronunțate în cauzele în care a fost invocată și ulterior admisă o excepție de neconstituționalitate, în scopul acordării mijloacelor de apărare în vederea realizării drepturilor și intereselor părților în fața justiției (paragraful 22). Deopotrivă, Curtea Constituțională a făcut o distincție între cazurile de revizuire întemeiate pe eroarea judiciară și cazul de revizuire prevăzut în art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, reținând următoarele: „(...) hotărârea întemeiată pe o eroare judiciară nu trebuie să își prelungească existența, chiar dacă este învestită cu puterea lucrului judecat, revizuirea - cale de atac extraordinară - având tocmai rolul de a atrage anularea hotărârilor în care judecata s-a bazat pe o eroare de fapt și de a reabilita judecătorește persoanele condamnate pe nedrept. În mod similar, autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale este înfrântă și în ipoteza reglementată în art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, deoarece stabilitatea hotărârii judecătorești nu poate să primeze în raport cu prevederile cu valoare de principiu cuprinse în Constituție“ (paragraful 32). Instanța de contencios constituțional a mai statuat că admiterea excepției de neconstituționalitate a unui text legal trebuie să profite autorilor acesteia și nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, întrucât și-ar pierde caracterul concret (paragraful 33). Prin Decizia nr. 220 din 9 aprilie 2019 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 29 mai 2019), Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. III lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 70/2016 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală și a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, care exclude atacarea cu recurs în casație a deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de apel, pronunțate anterior datei de 24 octombrie 2016, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curții Constituționale nr. 540 din 12 iulie 2016 și pentru care nu a fost epuizat termenul prevăzut de art. 435 din Codul de procedură penală, este neconstituțională. Curtea Constituțională a constatat că „dispozițiile art. III lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 70/2016, care exclud de la controlul judecătoresc, prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului în casație, deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de apel, care au fost pronunțate anterior datei de 24 octombrie 2016 și pentru care nu a fost epuizat termenul prevăzut de art. 435 din Codul de procedură penală, încalcă prevederile constituționale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi și ale art. 21 privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil. În cazul în care legea - norma de procedură penală și/sau norma de drept penal substanțial - este încălcată, trebuie să se asigure atât procurorului, cât și părții interesate posibilitatea de a cere și obține restabilirea legalității prin casarea hotărârii nelegale. Or, dispozițiile de lege criticate nu asigură existența remediului pentru cazul încălcării legii și creează un vid de reglementare în ceea ce privește desființarea deciziilor nelegale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de apel - pronunțate anterior datei de 24 octombrie 2016 și pentru care nu a fost epuizat termenul prevăzut de art. 435 din Codul de procedură penală -, lipsind, pe de o parte, procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul procesului penal, iar, pe de altă parte, părțile de posibilitatea apărării drepturilor, a libertăților și a intereselor lor legitime“ (paragraful 51). Instanța de contencios constituțional a stabilit efectele Deciziei nr. 220 din 9 aprilie 2019 și a statuat, cu caracter obligatoriu, aplicabilitatea acesteia „în toate cauzele în care a fost ridicată o excepție de neconstituționalitate având același obiect până la data publicării în Monitorul Oficial al României a prezentei decizii (a se vedea Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, paragrafele 22 și 26)“ - paragraful 53. În considerentele Deciziei nr. 1.106 din 22 septembrie 2010 asupra obiecției de neconstituționalitate a Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și a Codului de procedură penală al României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, instanța de contencios constituțional a statuat că „dispozițiile art. II și III din legea criticată consacră un nou efect juridic al deciziilor Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unor legi sau ordonanțe ori a unor dispoziții din acestea, și anume dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea extraordinară de atac a revizuirii împotriva hotărârii definitive prin care s-a soluționat cauza în care a fost invocată excepția. Soluția legislativă nu intră în coliziune cu prevederile constituționale privind efectele ex nunc ale deciziei Curții Constituționale, revizuirea putând fi exercitată numai după publicarea în Monitorul Oficial al României a actului Curții. În ceea ce privește admisibilitatea cererii de revizuire, aceasta se va întemeia, în mod evident, pe decizia Curții Constituționale, dacă dispoziția legală declarată neconstituțională a avut o înrâurire decisivă asupra hotărârii pronunțate în cauză. Reglementarea legislativă este firească și echitabilă, atâta vreme cât, în cauza respectivă, părțile, dând dovadă de diligență, au invocat excepția de neconstituționalitate, înțelegând să se folosească de acest mijloc de apărare în scopul valorificării drepturilor și intereselor lor legitime. Dimpotrivă, lipsa reglementării unei căi de atac ar fi lipsit de fundament însuși controlul de constituționalitate, întrucât ar fi pus părțile în imposibilitatea de a beneficia de efectele deciziei Curții, deci ale controlului de constituționalitate pe care ele l-au declanșat, împrejurare ce ar fi echivalat cu o veritabilă sancțiune aplicabilă acestora“. Prin Decizia nr. 651 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1083 din 20 decembrie 2018, Curtea Constituțională a reținut următoarele: „(...) întrucât efectele deciziei de admitere, pronunțate de Curtea Constituțională, privind o normă de incriminare trebuie să fie imediate, aplicabile atât în cauzele pendinte, cât și în cele definitiv judecate, și independent de pasivitatea legiuitorului, Curtea constată că soluția legislativă cuprinsă în art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, care nu prevede și decizia Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative, și soluția legislativă cuprinsă în art. 4 din Codul penal, care nu asimilează efectele unei decizii a Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare cu efectele unei legi penale de dezincriminare, afectează dispozițiile constituționale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi a cetățenilor, art. 23 alin. (12) referitor la stabilirea și aplicarea pedepsei și art. 147 alin. (1) și alin. (4) referitor atât la încetarea efectelor juridice ale normelor de incriminare constatate ca fiind neconstituționale, cât și la caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, precum și dispozițiile art. 7 - Nicio pedeapsă fără lege din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale“ (paragraful 59). Aceste considerente din Decizia nr. 651 din 25 octombrie 2018 a Curții Constituționale au fost reiterate în Decizia nr. 203 din 9 aprilie 2019 a instanței de contencios constituțional (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 25 iulie 2019) - paragraful 16. ... ...