Decizia ÎCCJ nr. 69/2020 (HP)Punctul VIII

VIII. Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Făcând referire la mai multe decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, privind admisibilitatea sesizării (Decizia nr. 22 din 9 iulie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 856/1/2020, referitoare la existența unei hotărâri date în mecanismul de unificare a practicii judiciare, ale cărei dispoziții obligatorii sunt aplicabile și prezentei sesizări, Decizia nr. 1 din 25 ianuarie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 3.709/1/2016, referitoare la respectarea cerinței de a exista o problemă de drept care trebuie deslușită, Decizia nr. 26 din 29 octombrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 3.050/1/2015, referitoare la faptul că rațiunea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu este aceea ca judecata instanței supreme să se substituie celei a instanței legal învestite), Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a opinat că sesizarea este inadmisibilă. În același sens, parchetul a făcut referire și la Decizia nr. 8 din 30 martie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 558/1/2016, cu privire la rolul întrebării prejudiciale, care are menirea de a preveni practica neunitară, nicidecum de a oferi studii, note sau opinii consultative asupra unor probleme generale sau ipotetice. Au fost relevate și Decizia nr. 16 din 22 mai 2015, pronunțată în Dosarul nr. 1.062/1/2015 HP/P, potrivit căreia sesizarea prealabilă nu trebuie să tindă la pronunțarea unei decizii definitive și obligatorii cu privire la o chestiune de fapt, precum și următoarele decizii: Decizia nr. 28 din 29 octombrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 3.158/1/2015, Decizia nr. 10 din 12 aprilie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 815/1/2016, Decizia nr. 14 din 18 mai 2016, pronunțată în Dosarul nr. 1.317/1/2016, Decizia nr. 27 din 12 decembrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 2.683/1/2017, prin care s-a stabilit că problema de drept nu trebuie să tindă la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce țin de particularitățile fondului speței. Decizia nr. 14 din 12 iunie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 1.086/1/2019, a fost evidențiată în mod deosebit, deoarece prin aceasta Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, întrucât instanța de trimitere solicită stabilirea mecanismului de aplicare a pedepsei în cauza pendinte, raportat la ansamblul condamnărilor suferite de inculpat, la succesiunea acestora și la tipurile de pluralități de infracțiuni identificate. Cu privire la admisibilitatea sesizării, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că nu este respectată cerința ca problema de drept a cărei interpretare se solicită să se ivească în cursul judecății. S-a apreciat necesar a se lămuri sensul sintagmei „în cursul judecății“ din cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală, deoarece recurgerea la această procedură își vădește utilitatea doar dacă cursul judecății este întrerupt cel târziu în etapa dezbaterilor. Că este așa o demonstrează dispozițiile art. 476 alin. (2) fraza a II-a din Codul de procedură penală, potrivit cărora, în cazul în care nu s-a dispus suspendarea odată cu sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar cercetarea judecătorească este finalizată înainte de pronunțarea unei hotărâri prealabile, „instanța suspendă dezbaterile până la pronunțarea deciziei prevăzute la art. 477 alin. (1) din Codul de procedură penală“. Necesitatea suspendării dezbaterilor derivă din însuși scopul mecanismului hotărârii prealabile, adică existența unei chestiuni de drept de care depinde soluționarea pe fond a cauzei și a cărei lămurire necesită intervenția instanței supreme, astfel că dezbaterile nu se pot încheia în absența unei dezlegări date de către Înalta Curte de Casație și Justiție. În cauză, sesizarea instanței supreme cu dezlegarea unei chestiuni de drept apreciată ca relevantă pentru soluționarea fondului cauzei a fost dispusă prin aceeași decizie prin care instanța de trimitere s-a dezînvestit, soluționând cauza. Procedând astfel, nu doar că a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 475 și 476 din Codul de procedură penală, dar a pronunțat și o soluție contradictorie, de vreme ce, pe de o parte, a apreciat că soluționarea fondului cauzei este condiționată de răspunsul instanței supreme la o problemă de drept, iar, pe de altă parte, a fost în măsură să judece contestația procurorului și în lipsa acestui răspuns. Pentru motivele invocate, s-a apreciat că, de vreme ce în cauza ce formează obiectul prezentei dezlegări acest moment a fost depășit, condiția de admisibilitate referitoare la momentul până la care se poate apela la mecanismul întrebării prealabile nu este îndeplinită. De asemenea, parchetul a arătat că nu este respectată cerința de a exista o problemă de drept care trebuie deslușită. Așa cum s-a arătat anterior în jurisprudența sa, Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală a statuat asupra înțelesului care trebuie atribuit sintagmei „chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei“, regăsită în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală, în sensul că îndeplinirea acestei condiții presupune ca problema de drept să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziții legale determinante, iar nu la pronunțarea unei decizii definitive și obligatorii cu privire la o chestiune de fapt. În prezenta cauză, solicitarea instanței nu are un caracter teoretic, ea presupunând examinarea situației juridice concrete a condamnatului, cronologia infracțiunilor săvârșite de acesta și a condamnărilor definitive suferite. Or, această operațiune depășește limitele procedurii reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală, fiind atributul exclusiv al instanței învestite cu judecarea cauzei. Modul de calcul al pedepsei ce urmează a fi aplicată în concret nu poate primi o rezolvare de principiu prin pronunțarea unei hotărâri prealabile, întrucât ar presupune verificări de fapt, ceea ce excedează competenței Înaltei Curți de Casație și Justiție în această procedură. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că există alte hotărâri pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în mecanismul de unificare a practicii judiciare, în ale căror considerente problema de drept își găsește rezolvarea, aplicându-se, mutatis mutandis, același raționament. În acest sens, s-a făcut trimitere la Decizia nr. 22 din 9 iulie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 856/1/2020 de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în raport cu care rezultă că au prioritate de aplicare regulile concursului de infracțiuni pentru pedepsele aplicate intimatului prin prima și a treia hotărâre, mecanism de calcul solicitat, de altfel, și de către procuror în contestația ce a făcut obiectul cauzei în care s-a ridicat problema de drept. În accepțiunea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cauza nu se mai afla în cursul judecății la momentul sesizării, fiind depășită etapa dezbaterilor pe fondul contestației, condiția ca întrebarea adresată instanței supreme să constituie o problemă de drept nu este îndeplinită, iar dilema instanței de trimitere își găsește rezolvarea într-o altă hotărâre dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în aceeași procedură, astfel că a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării prin care Tribunalul Brăila - Secția penală a adresat Înaltei Curți de Casație și Justiție solicitarea de a pronunța o hotărâre prin care să dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept expuse. ...