Decizia ÎCCJ nr. 15/2020 (RIL)Punctul III

III. Orientările jurisprudențiale divergente 15. Autorul sesizării a arătat că practica judiciară identificată relevă că nu există un punct de vedere unitar cu privire la problema de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii, statuându-se în mod diferit asupra calificării juridice a cererilor în discuție și, pe cale de consecință, asupra competenței materiale de soluționare a acestora în primă instanță. ... 16. Astfel, în practica instanțelor judecătorești s-au conturat două orientări jurisprudențiale. ... 17. În cadrul primei orientări jurisprudențiale s-a apreciat că acțiunea formulată de angajator pentru restituirea de către salariat a sumelor achitate acestuia din urmă, în baza unei hotărâri judecătorești executorii desființate ulterior, are natura juridică a unui conflict de muncă, a cărui soluționare se circumscrie dispozițiilor art. 256 alin. (1) din Codul muncii, atrăgând competența materială în primă instanță a tribunalului. ... 18. În fundamentarea primei orientări jurisprudențiale s-au adus următoarele argumente: Plata inițială nu s-a făcut în cadrul unei executări silite pentru a fi incidente dispozițiile art. 723 și următoarele din Codul de procedură civilă referitoare la întoarcerea executării, ci în baza unei convenții a părților, în care debitorul are calitatea de angajator, iar creditorul are calitatea de salariat, fiind astfel incidente dispozițiile art. 256 din Codul muncii. Așadar, cererea dedusă judecății se circumscrie unui conflict de muncă, de natură a atrage competența materială în primă instanță a tribunalului, conform art. 208 și art. 210 din Legea nr. 62/2011. Deși finalitatea urmărită este aceeași ca și în cazul întoarcerii executării, respectiv repunerea părților în situația anterioară, totuși, față de calitatea părților de angajator/salariat, litigiul se soluționează în temeiul Codului muncii, acest act normativ având natura unei legi speciale față de Codul de procedură civilă, care reprezintă dreptul comun în materia analizată. Chiar dacă s-ar recunoaște, potrivit art. 723 și 724 din Codul de procedură civilă, dreptul angajatorului de a solicita întoarcerea executării și repunerea părților în situația anterioară emiterii titlului executoriu, desființat ulterior în calea de atac, nu există nicio dispoziție legală care să excludă aplicabilitatea art. 256 din Codul muncii. Or, acest din urmă text de lege reglementează instituția plății nedatorate în materia dreptului muncii și acoperă situațiile în care, fără a fi reținută vinovăția salariatului, acesta este obligat la restituirea unor sume încasate în mod necuvenit de la angajator. Obligația de restituire se naște în legătură cu desfășurarea raporturilor de muncă, iar creanța pretinsă trebuie să fie certă, lichidă și exigibilă, constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă. ... 19. În cadrul primei orientări jurisprudențiale a fost exprimată și o opinie nuanțată, după cum angajatorul a efectuat plata anterior sesizării organului de executare, respectiv de bunăvoie, ori ulterior sesizării acestuia, respectiv în mod voluntar. Astfel, s-a arătat că în prima ipoteză sunt aplicabile dispozițiile referitoare la plata nedatorată, iar în cea de a doua ipoteză sunt aplicabile dispozițiile referitoare la întoarcerea executării. ... 20. În sensul primei orientări jurisprudențiale au fost atașate următoarele hotărâri judecătorești definitive: deciziile nr. 3.198 din 4 septembrie 2018, nr. 3.997 din 9 octombrie 2018, nr. 5.321 din 27 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale; Decizia civilă nr. 917/2019-R din 5 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Oradea - Secția I civilă; Decizia civilă nr. 597 din 27 iunie 2019, pronunțată de Tribunalul Botoșani - Secția I civilă. ... 21. În cadrul celei de-a doua orientări jurisprudențiale s-a apreciat că acțiunea formulată de angajator pentru restituirea de către salariat a sumelor achitate acestuia din urmă, în baza unei hotărâri judecătorești executorii desființate ulterior, are natura juridică a unei cereri de întoarcere a executării, a cărei soluționare se circumscrie dispozițiilor art. 724 alin. (3) din Codul de procedură civilă, atrăgând competența materială în primă instanță a judecătoriei, ca instanță de executare. ... 22. În fundamentarea celei de-a doua orientări jurisprudențiale s-au adus următoarele argumente: Din însăși reglementarea instituției întoarcerii executării, constând în repunerea părților în situația anterioară, în cadrul executării silite, rezultă că legiuitorul a avut în vedere că această instituție juridică reprezintă o situație „simetric inversă executării săvârșite“. Astfel, instanța competentă să soluționeze această cerere este cea de executare, respectiv judecătoria de la domiciliul sau sediul debitorului. Prevederile legale anterior menționate sunt aplicabile ori de câte ori, în urma executării unui titlu, intervine desființarea acestuia, indiferent dacă executarea titlului a fost benevolă sau efectuată în cadrul executării silite, respectiv voluntară. S-a apreciat că nu se poate reține caracterul nedatorat al sumelor pretinse, întrucât aceasta ar echivala cu negarea caracterului executoriu al titlului între momentul pronunțării acestuia și cel al desființării sale în calea de atac. Prevederile art. 256 din Codul muncii au în vedere alte situații decât cea care presupune plata în temeiul unui titlu executoriu. Astfel, deși a avut loc o sporire a patrimoniului salariatului în urma executării hotărârii primei instanțe, aceasta s-a realizat în baza unui just temei. Cu alte cuvinte, plata era datorată la momentul efectuării sale, devenind nedatorată abia ulterior desființării titlului. Întrucât restabilirea situației anterioare executării titlului desființat a fost cerută pe cale principală, raportul juridic dedus judecății nu mai păstrează natura juridică a celui în baza căruia s-a emis titlul executoriu pentru a atrage incidența Codului muncii. Astfel, pretenția dedusă judecății reprezintă o sumă de bani care nu mai are ca temei juridic drepturile sau obligațiile salariale ale părților, instanța fiind sesizată cu examinarea unui raport juridic nou, de sine stătător, respectiv acela la baza căruia stă titlul desființat și care nu împrumută niciuna din particularitățile raportului juridic ce a format obiectul litigiului finalizat prin titlul executoriu desființat. ... 23. În sensul celei de-a doua orientări jurisprudențiale au fost atașate următoarele hotărâri judecătorești definitive: Sentința nr. 42 din 22 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Craiova - Secția I civilă; deciziile nr. 1.631 din 16 aprilie 2018, nr. 3.781 din 28 septembrie 2018 și nr. 200 din 18 ianuarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale; Decizia civilă nr. 71/A/2017 din 20 ianuarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj - Secția I civilă; Decizia civilă nr. 63/R din 10 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Brașov - Secția civilă; Decizia civilă din 22 ianuarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Iași - Secția litigii de muncă și asigurări sociale; Decizia civilă nr. 408 din 15 mai 2019, pronunțată de Tribunalul Botoșani - Secția I civilă. ... 24. Autorul sesizării a mai arătat că problema de drept supusă analizei a fost dezbătută și cu ocazia întâlnirii președinților secțiilor pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale din cadrul curților de apel, desfășurată la Institutul Național al Magistraturii, la data de 15 iunie 2018. ... 25. În cadrul acelei întâlniri, opinia exprimată de formatorii Institutului Național al Magistraturii a fost în sensul că plata efectuată de angajator, de bunăvoie, înainte de sesizarea organului de executare, în baza unei hotărâri judecătorești desființate ulterior, nu formează obiectul procedurii de întoarcere a executării, ci atrage incidența dispozițiilor art. 256 din Codul muncii, art. 1.344 și art. 1.635 alin. (1) din Codul civil. În schimb, plata efectuată după sesizarea organului de executare este circumscrisă unei executări silite, motiv pentru care, în ipoteza desființării titlului executoriu, instituția aplicabilă este întoarcerea executării, inclusiv în cazul în care plata a fost efectuată voluntar. ... 26. În fundamentarea acestei opinii s-au adus următoarele argumente: Reglementarea instituției întoarcerii executării în cartea a V-a din Codul de procedură civilă, intitulată „Despre executarea silită“, și modul în care sunt expuse condițiile necesare nașterii dreptului la întoarcerea executării, ce fac referire la instituția executării silite, determină concluzia că întoarcerea executării are ca premisă demararea executării silite, prin sesizarea organului de executare. Împrejurarea că cerința desființării titlului executoriu este prevăzută în mod alternativ cu cea a desființării executării silite înseși nu conduce la concluzia că simpla desființare a titlului executoriu, fără a fi începută executarea silită, este de natură să determine incidența instituției întoarcerii executării, ci indică numai faptul că desființarea executării silite înseși conferă dreptul la întoarcerea executării, indiferent dacă titlul executoriu a fost sau nu desființat. În ipoteza în care a fost desființat titlul executoriu, toate actele de executare efectuate în baza acestuia sunt desființate de drept, ca regulă, potrivit art. 643 teza I din Codul de procedură civilă, fără a se mai impune pronunțarea unui hotărâri judecătorești prin care să se dispună anularea executării silite înseși. Chiar dacă dispozițiile art. 724 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă nu impun drept condiție pentru restabilirea situației anterioare executării sesizarea organului de executare, o atare cerință este subînțeleasă, în contextul incidenței instituției întoarcerii executării, ce implică demararea executării silite. Astfel, posibilitatea exercitării dreptului la întoarcerea executării, recunoscută debitorului în ipoteza desființării titlului executoriu, inclusiv în judecarea căii de atac sau în rejudecarea în fond a procesului, după desființarea hotărârii executate (titlul executoriu), poate fi interpretată drept o facilitate procedurală pusă la îndemâna sa, dată fiind nelegala începere a executării silite. Ca atare, debitorul este tentat să execute voluntar obligația cuprinsă în titlul executoriu, observând că a fost începută executarea silită împotriva sa, tocmai pentru a nu suporta cheltuielile de executare într-un cuantum ridicat, deși contestă valabilitatea unui asemenea titlu, nelegalitate confirmată ulterior prin desființarea titlului de către instanța judecătorească. Pe de altă parte, când executarea silită nu a fost demarată, iar debitorul a executat obligația sa de bunăvoie, titlul executoriu fiind desființat ulterior momentului plății, riscul suportării unor cheltuieli de executare neexistând, dispozițiile art. 724 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă nu mai sunt aplicabile. Astfel, în această ipoteză nu este aplicabilă instituția întoarcerii executării, ci aceea a plății nedatorate, care implică declanșarea unui proces distinct față de cel în care a fost desființat titlul executoriu, pentru restabilirea situației anterioare. Capitolul pe care Codul de procedură civilă îl dedică instituției întoarcerii executării este ultimul din setul de dispoziții generale aplicabile executării silite. Interpretarea sistematică obligă la o asemenea constatare ca argument în favoarea tezei, în sensul că singurul text de lege din materia executării silite care se ocupă de secvența plății făcute anterior începerii procedurii execuționale este art. 622 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Acest text de lege, care vizează accesul creditorului la executarea silită, ca unul determinat de lipsa unei plăți făcute de bunăvoie, nu reprezintă o componentă a reglementării în materie execuțională, ci un preambul al acesteia. S-a mai arătat că denumirea instituției juridice analizate este „întoarcerea executării“, iar nu „întoarcerea executării silite“, după demararea executării silite plata putând fi efectuată de debitor și voluntar, iar nu numai silit. În sprijinul acestei afirmații s-a menționat că art. 670 alin. (2) din Codul de procedură civilă permite executarea voluntară ulterior începerii executării silite. Existența unor cheltuieli de executare implică începerea executării silite, iar, raportat la art. 670 alin. (2) din Codul de procedură civilă, aceste cheltuieli se suportă și în ipoteza unei plăți voluntare efectuate după începerea executării silite. Pe de altă parte, plata efectuată de bunăvoie, înainte de sesizarea organului de executare, nu comportă cheltuieli de executare silită întrucât creditorul se adresează executorului judecătoresc numai în cazul în care debitorul nu plătește de bunăvoie, astfel cum rezultă din conținutul art. 622 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Un argument suplimentar poate fi dedus și din terminologia diferită utilizată de legiuitor atunci când face referire la cele două situații în care debitorul efectuează plata, din proprie inițiativă. Astfel, art. 622 alin. (2) din Codul de procedură civilă face referire la o plată făcută de bunăvoie, în timp ce art. 670 alin. (2) din Codul de procedură civilă califică plata ulterioară depunerii cererii de executare silită ca fiind una făcută în mod voluntar. ... ...