Decizia CCR nr. 508/2025Punctul 14

14. Referitor la critica privind imposibilitatea valorificării dreptului de acces la justiție din cauza refuzului instanței de a judeca și de a pronunța o hotărâre, prin Decizia nr. 484 din 25 iunie 2020, precitată, paragraful 13, Curtea a observat că înfăptuirea justiției, în numele legii, are semnificația că actul de justiție izvorăște din normele legale, iar forța lui executorie derivă tot din lege (a se vedea și Decizia Curții Constituționale nr. 972 din 21 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 800 din 28 noiembrie 2012). Or, textele de lege criticate sunt norme de procedură stabilite prin Legea nr. 85/2014 și constituie o aplicare a dispozițiilor constituționale ale art. 126, în virtutea cărora competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, coroborate cu cele ale art. 61 alin. (1) , potrivit cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării. Prin urmare, legiuitorul se bucură de atributul exclusiv de a stabili normele de procedură, iar prevederile art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 sunt astfel de norme. Acestea constituie o aplicare a prevederilor constituționale anterior menționate, având în vedere specificul procedurii insolvenței, care este o procedură specială, ce a impus adoptarea unor reguli speciale de procedură, respectiv crearea unui cadru unitar, colectiv, concursual și egalitar în care creditorii unui debitor comun să își poată valorifica drepturile împotriva debitorului aflat în stare de insolvență (a se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 182 din 16 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 3 din 7 ianuarie 2000, sau Decizia Curții Constituționale nr. 169 din 19 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 205 din 10 aprilie 2013), cadru legislativ în care se înscriu și dispozițiile criticate. ...