Decizia ÎCCJ nr. 7/2020 (RIL)Punctul VII

VII. Opiniile specialiștilor consultați A. Punctul de vedere al Facultății de Drept, Departamentul de drept public din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași În esență, prin opinia juridică transmisă s-a precizat că pluralitatea intermediară de infracțiuni constituie, de lege lata, o formă autonomă/de sine stătătoare de manifestare a pluralității de infracțiuni, distinctă de concursul de infracțiuni, precum și față de recidivă, în pofida unor relative asemănări pe care le manifestă (din diferite puncte de vedere) față de acestea. S-a apreciat că preluarea tratamentului sancționator aplicabil pluralității intermediare de la concursul de infracțiuni nu reprezintă o caracteristică definitorie a acestei forme de pluralități infracționale. Prin punctul de vedere comunicat s-a arătat că: 1) În cazul în care concursul de infracțiuni reprezintă (prin pedeapsa sa rezultantă) primul termen al unei pluralități intermediare de infracțiuni, aplicarea sistemului sancționator al pluralității intermediare se va realiza fără desfacerea pedepsei rezultante a concursului de infracțiuni, între această pedeapsă rezultantă (pe de o parte) și pedeapsa stabilită pentru infracțiunea nou-comisă, în termenul al doilea al pluralității intermediare de infracțiuni. Pedeapsa rezultantă a concursului de infracțiuni, din primul termen, va fi avută în vedere integral în efectuarea acestei operațiuni, partea deja executată din aceasta urmând a se deduce abia în final din pedeapsa rezultantă determinată prin aplicarea prevederilor art. 44 din Codul penal. Conform opiniei exprimate, împrejurarea că acest mod de soluționare a ipotezei analizate ar putea conduce la stabilirea unei pedepse în cuantum ridicat pentru infractor nu este un argument pentru a proceda altfel, din moment ce acesta se regăsește într-o formă de pluralitate postcondamnatorie de infracțiuni, iar statul nu are obligația generală de a proteja infractorul în mod generic și de a urmări necondiționat interesele acestuia, respectiv de a aplica numai soluții juridice cât mai avantajoase pentru infractor, responsabilitatea sa principală fiind asigurarea ordinii publice, prevenirea comiterii de noi infracțiuni și apărarea societății împotriva fenomenului infracțional. 2) În cazul în care concursul de infracțiuni se comite în stare de pluralitate intermediară de infracțiuni, după o condamnare definitivă, dar anterior executării sau considerării ca executate a pedepsei inițiale (fără întrunirea condițiilor recidivei postcondamnatorii), atunci se vor aplica succesiv regulile de sancționare atrase de fiecare formă de pluralitate infracțională existentă (cu ignorarea faptului că, de lege lata, sistemul sancționator este unitar, din moment ce legiuitorul actual a stabilit ca pluralitatea intermediară să utilizeze tot regulile de sancționare de la concursul de infracțiuni), cu acordarea priorității în soluționare pluralității intermediare de infracțiuni, iar mai apoi cu soluționarea sancționatorie a concursului de infracțiuni (pornind de la pedepsele rezultante stabilite pentru fiecare din infracțiunile concurente, cu valorificarea prealabilă a stării de pluralitate intermediară de infracțiuni în care au fost săvârșite fiecare dintre acestea); din pedeapsa rezultantă finală se deduce partea deja executată din pedeapsa inițială, definitiv aplicată anterior comiterii infracțiunilor concurente (primul termen). Motivele principale pentru care s-a susținut această modalitate de sancționare au fost, în esență: prioritatea cronologică a apariției pluralității intermediare de infracțiuni prin comparație cu apariția concursului de infracțiuni; inaplicabilitatea dispoziției de excepție reglementate în art. 43 alin. (2) din Codul penal care, prin derogare de la sistemul firesc/normal de sancționare a cumulului de forme de pluralitate infracțională, dispune soluționarea cu prioritate a concursului comis în stare de recidivă postcondamnatorie (ținând cont și de regula generală de interpretare juridico-penală potrivit căreia excepțiile sunt de strictă interpretare, precum și de argumentul logico- rațional per a contrario, căci, dacă legiuitorul ar fi dorit extinderea respectivei soluții de excepție și asupra cazului de comitere a unui concurs de infracțiuni în stare de pluralitate intermediară de infracțiuni, putea să prevadă expres aceasta, printr-o dispoziție - de lege lata inexistentă - în cuprinsul art. 44 din Codul penal, în reglementarea pluralității intermediare de infracțiuni). Deopotrivă, s-a considerat că a unifica sancționarea, aplicând o singură dată sistemul de sancționare a concursului, între toate infracțiunile/pedepsele stabilite pentru fiecare dintre acestea, în cazul în care există atât concurs de infracțiuni, cât și pluralitate intermediară, ar însemna o unificare de facto a ipotezelor de comitere a unui concurs de infracțiuni, respectiv a unei pluralități intermediare de infracțiuni. S-a apreciat că această din urmă soluție este de natură să ignore realitatea obiectivă a manifestării a două forme distincte (coexistente) de pluralitate infracțională (la nivelul condițiilor de existență, chiar dacă acestea sunt similare la nivelul regimului sancționator aplicabil, una împrumutând regulile de sancționare de la cealaltă - de lege lata). Nu în ultimul rând, a fost invocat curentul majoritar exprimat în doctrină la acest moment, față de problema supusă analizei (inclusiv prin reconsiderarea unor opinii anterior exprimate în sens contrar), care fixează această ordine de soluționare a ansamblului faptic comis. ... B. Punctul de vedere al Centrului de Cercetări în Științe Penale al Facultății de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara Prin opinia comunicată, ab initio s-a subliniat diferența de gravitate a conduitei infracționale și, pe cale de consecință, a regimului sancționator, în cazul formelor de pluralitate de infracțiuni consacrate de Codul penal. S-a considerat că problema de drept supusă analizei nu este corect formulată, deoarece în situația în care primul termen al pluralității intermediare este format dintr-un concurs de infracțiuni, discuția ar fi inutilă, tratamentul sancționator al concursului fiind deja valorificat în cadrul hotărârii anterioare definitive de condamnare, bucurându-se de autoritate de lucru judecat, și nu mai poate fi afectat decât în situația în care se descoperă ulterior o infracțiune concurentă, conform art. 40 din Codul penal. Pentru cazul în care al doilea termen al pluralității intermediare este format dintr-un concurs de infracțiuni, discuția a fost apreciată ca relevantă, precizându-se că acest caz nu este reglementat expres în situația pluralității intermediare, fiind prevăzut expres doar în cazul recidivei postcondamnatorii - art. 43 alin. (2) din Codul penal. Soluția contopirii tuturor pedepselor stabilite pentru infracțiunile care formează atât primul, cât și al doilea termen al pluralității intermediare, în cadrul unei unice operațiuni de individualizare, a fost considerată ilogică și profund nelegală întrucât nu ține seama de regulile de interpretare a textelor legale și, totodată, de gravitatea sporită a pluralității intermediare concretizată în existența anterioară (primul termen) a unei condamnări definitive. S-a mai arătat că textul art. 44 alin. (2) din Codul penal trebuie interpretat restrictiv, observându-se că face referire la „pedeapsa pentru noua infracțiune“, adică la situația în care al doilea termen al pluralității intermediare este format dintr-o singură infracțiune, și la „pedeapsa anterioară“ (aplicată definitiv) care se contopesc, trimiterea legală în materie de regim sancționator al pluralității intermediare făcându-se la regimul sancționator al concursului, adică la dispozițiile art. 39 din Codul penal, nu la alt text legal, ca de exemplu art. 43 alin. (2) din Codul penal. În contra opiniei că pedeapsa pentru pluralitatea intermediară se stabilește în cadrul unei unice operațiuni de individualizare s-a indicat, ca argument, faptul că interpretarea analogică in bonam parte este permisă numai în ipoteza în care nu există text de lege pentru situația care reclamă aplicarea legii, ceea ce nu este cazul de față; nu există un text de lege care să interzică aplicarea mai multor sporuri pentru regimul sancționator al pluralității intermediare și, pe de altă parte, nu există vreo altă limitare în ceea ce privește gravitatea pedepsei decât cea prevăzută de art. 2 alin. (3) din Codul penal. Opinia în conformitate cu care se aplică mai întâi dispozițiile referitoare la pluralitatea intermediară și apoi cele de la concursul de infracțiuni a fost apreciată ca fiind cea riguroasă, deoarece a nu da eficiență inițială dispozițiilor de pluralitate intermediară înseamnă a extinde aplicarea dispozițiilor art. 43 alin. (2) din Codul penal în materia pluralității intermediare, situație pe care legiuitorul nu a dorit-o, în condițiile în care prevederile art. 43 alin. (2) din Codul penal reprezintă o excepție de strictă interpretare a cărei aplicabilitate nu poate fi extinsă prin analogie. Ca argument contrar orientării jurisprudențiale prin care s-a dat eficiență întâi dispozițiilor referitoare la concurs și apoi celor de la pluralitatea intermediară, s-a invocat interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 43 alin. (2) din Codul penal, în sensul că, în situațiile în care noile infracțiuni nu sunt comise în stare de recidivă (nici măcar una), ordinea instituită de acest text legal nu este aplicabilă. Referitor la dispozițiile art. 79 alin. (2) din Codul penal, s-a subliniat că acest text legal nu stabilește că se aplică mai întâi dispozițiile de la concurs și apoi cele de la recidivă întrucât legiuitorul a folosit conjuncția disjunctivă „sau“. Prin punctul de vedere comunicat s-a precizat că doctrina relevantă este neunitară, existând autori care preferă prima opinie (C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014, pag. 359-360), cea de-a doua opinie (F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal. Partea generală. vol. II. Curs universitar, Ed. Universul Juridic, București, 2018, pag. 183-184; V. Pașca, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014, pag. 353-354; M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, București, 2015, pag. 218 etc.), cât și cea de-a treia opinie (M. Hurducaciu, Ineficiența tratamentului sancționator al pluralității intermediare în „Curierul Judiciar“ nr. 12/2017, pag. 701-702; G. Antoniu, C. Bulai și colaboratorii, Practică judiciară penală, partea generală, art. 1-51, vol. I, Ed. Academiei, București, 1988, pag. 189, comentariul 2). Nu în ultimul rând, s-a arătat că este posibilă o uniformizare a divergențelor de opinie în cazul în care una dintre pedepse este detențiunea pe viață, caz în care, indiferent de forma de pluralitate incidentă - concurs, recidivă, pluralitate intermediară - se va aplica absorbția, în sensul că detențiunea pe viață va absorbi orice altă pedeapsă. Pentru argumentele expuse, pe larg, în opinia juridică transmisă s-a concluzionat: (i) tratamentul sancționator aplicabil pluralității de infracțiuni atunci când primul termen al pluralității intermediare este format dintr-un concurs de infracțiuni este cel al concursului de infracțiuni conform art. 44 alin. (2) din Codul penal, pedeapsa anterioară bucurându-se de autoritate de lucru judecat ce nu poate fi descontopită decât în condiții de excepție prevăzute de lege; ... (ii) tratamentul sancționator aplicabil pluralității de infracțiuni atunci când al doilea termen al pluralității intermediare este format dintr-un concurs de infracțiuni va fi următorul: se aplică prima oară dispozițiile de la pluralitatea intermediară și apoi cele de la concurs; ... (iii) tratamentul sancționator aplicabil pluralității de infracțiuni atunci când primul și al doilea termen al pluralității intermediare sunt formate dintr-un concurs de infracțiuni va fi următorul: se aplică mai întâi dispozițiile de la pluralitatea intermediară și apoi cele de la concurs, instanța neputând să descontopească sau să modifice în vreun fel pedeapsa anterioară aplicată prin hotărârea de condamnare definitivă ce constituie primul termen al pluralității intermediare. ... ... ...