Decizia ÎCCJ nr. 4/2020 (HP)Punctul II

II. Expunerea succintă a cauzei Curtea de Apel București - Secția a II-a penală este învestită cu soluționarea contestației formulate de persoana condamnată I.A.M. împotriva Sentinței penale nr. 2.646 din 27.12.2018, pronunțată de Tribunalul București - Secția I penală în Dosarul nr. 6.639/3/2018, prin care, în baza art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestația la executare formulată de contestatorul-condamnat I.A.M., iar în baza art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, a fost admisă cererea de contopire a pedepselor, stabilindu-se pedeapsa rezultantă de executat de 14 ani închisoare. Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut referitor la contestația la executare formulată de petentul contestator I.A.M., privind incidența dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, că prin aceasta se urmărește reducerea pedepselor aplicate condamnatului în temeiul cauzei speciale de reducere a pedepsei, prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată. S-a arătat că, potrivit art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, se poate formula contestație împotriva executării hotărârii penale când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei. Petentul a susținut că, anterior soluționării definitive a proceselor penale derulate împotriva sa, a formulat un denunț în data de 13.10.2005, înregistrat la Dosarul penal nr. 111/D/P/2004, iar prin Ordonanța din 13.06.2006 s-a dispus disjungerea cauzei ce a făcut obiectul denunțului și s-a dispus continuarea cercetărilor într-un dosar penal nou-format, respectiv nr. 225/D/P/2006, astfel încât ar trebui să îi fie recunoscut beneficiul prevăzut de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată. Tribunalul a reținut că solicitarea nu este întemeiată, întrucât pe calea contestației la executare se pot invoca doar aspecte ce vizează executarea pedepsei și nu se poate efectua vreo reindividualizare judiciară, situație ce presupune o reanalizare a fondului cauzei și încălcarea principiului autorității de lucru judecat. Instituția contestației la executare nu este o cale de atac extraordinară, ci este un mijloc procesual, cu caracter jurisdicțional, care poate fi folosit înainte de punerea în executare a hotărârii penale definitive - dacă s-a ivit un incident prevăzut de lege până în acest moment, în cursul executării pedepsei - dacă incidentul s-a ivit în perioada executării și chiar după ce s-a executat pedeapsa, dar în legătură cu executarea ei, fiind, prin urmare, un mijloc procesual de a se asigura punerea în executare a hotărârii penale definitive în conformitate cu legea, prin aplicarea acelor dispoziții de drept penal și de drept procesual penal care se referă la executarea unei condamnări penale, astfel că pe calea contestației la executare nu se poate schimba sau modifica soluția care a căpătat autoritate de lucru judecat. Având în vedere natura juridică a instituției contestației la executare, precum și cazurile în care se poate folosi acest procedeu jurisdicțional pentru rezolvarea incidentelor legate de punerea în executare a hotărârilor penale definitive, tribunalul a concluzionat că aplicarea prevederilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, nu poate fi invocată pe calea contestației la executare, întrucât aceste chestiuni nu se încadrează în niciunul dintre cazurile prevăzute în art. 598 din Codul de procedură penală. Astfel, s-a reținut că, în condițiile în care prevederile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, constituie un caz de modificare a limitelor pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea pentru care este cercetat cel ce invocă împrejurarea facilitării identificării și tragerii la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit astfel de infracțiuni, rezultă că incidența acestor dispoziții legale poate fi invocată numai cu ocazia judecării cauzei în fond sau în căile ordinare de atac, astfel ca instanța să poată aprecia dacă în raport cu denunțul formulat s-au putut descoperi și trage la răspundere penală persoanele care au săvârșit infracțiunile arătate de denunțător, în niciun caz pe calea contestației la executare, după ce denunțătorul a fost condamnat printr-o hotărâre definitivă și se află deja în executarea pedepsei. S-a mai precizat că din modul în care este redactat art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, referitor la sintagma „beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege“, rezultă că această reducere este aplicabilă doar până la pronunțarea unei soluții definitive de condamnare și având în vedere că până la acest moment minimul și maximul special se reduc la jumătate, doar judecătorul fondului fiind cel care poate individualiza pedeapsa înăuntrul acestor limite reduse. S-a menționat că prin admiterea unei contestații la executare în sensul solicitat, instanța de executare s-ar substitui judecătorului fondului, întrucât, după descontopirea pedepsei rezultante în pedepsele componente, ar putea aplica, la alegere, pedepse situate între minimul și maximul special prevăzute de lege, reduse la jumătate, procedând astfel la o nouă individualizare judiciară a pedepselor concurente. De asemenea s-a arătat că și în ipoteza în care s-ar considera cauza specială de reducere a pedepsei reglementată în cuprinsul art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, ca fiind un caz de micșorare a pedepsei, tot nu ar fi aplicabil cazul de contestație la executare reglementat de art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, întrucât cazurile de micșorare a pedepsei trebuie să apară ulterior dobândirii autorității de lucru judecat. Or, art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, nu este o cauză de micșorare a pedepsei apărută după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, ci o cauză specială de reducere a pedepsei cu aplicabilitate până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. În acest sens, tribunalul a reținut că aplicarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, referitoare la beneficiul reducerii la jumătate a limitelor de pedeapsă reprezintă, în esență, o chestiune de fond care trebuie avută în vedere la individualizarea judiciară a pedepsei, neputând fi invocată pe calea contestației la executare, cererea formulată de petent fiind în consecință respinsă ca neîntemeiată. Împotriva sentinței penale anterior menționate a formulat contestație Ministerul Public pe aspecte care țin de contopirea efectuată de prima instanță, precum și petentul I.A.M. care a criticat atât modalitatea de soluționare a contestației la executare, cât și soluția dată cu privire la cererea de contopire. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București Secția a II-a Penală la data de 1.04.2020. La termenul din data de 3 iunie 2019, contestatorul I.A.M. a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, urmând a se stabili în ce măsură dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, pot fi interpretate ca reprezentând o cauză de micșorare a pedepsei, în sensul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală. În esență, contestatorul a arătat că a învestit Tribunalul București cu o contestație la executare întemeiată pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, solicitând aplicarea beneficiului prevăzut de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată. Contestatorul a susținut, referitor la denunțul formulat de către acesta, că prin informații și date cu caracter determinant a facilitat, fără a avea inițial calitate procesuală în cauză, identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane în Dosarul penal nr. 225/D/P/2006, fiind îndeplinită condiția prevăzută la art. 2 lit. a) pct. 2 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 964 din 28 decembrie 2002. A arătat că, ulterior, a primit calitate de martor în condițiile Codului de procedură penală, fiind astfel îndeplinită și condiția prevăzută la art. 2 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată. Contestatorul a mai arătat că a efectuat toate demersurile privind facilitarea identificării și tragerii la răspundere penală a altor persoane în Dosarul penal nr. 225/D/P/2006 încă din anul 2005, iar declarațiile de martor au fost valorificate de parchet, venind în completarea materialului probator administrat în cauză, conform Adresei nr. 616/11-1/2018 din data de 21.03.2018. Contestatorul a susținut că nu a putut valorifica denunțul formulat în niciuna dintre cauzele în care a fost condamnat definitiv în condițiile în care urmărirea penală în cauza respectivă a durat excesiv. În acest context a arătat că dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, sunt aplicabile și pe calea contestației la executare, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, fiind vorba despre o cauză de micșorare a pedepsei. Dezbaterile asupra cererii formulate de către contestator pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile prin care să se statueze asupra problemei de drept invocate, au avut loc la termenul din 3.06.2019, iar prin Încheierea de ședință din data de 26.06.2019, constatându-se îndeplinite cerințele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, Curtea de Apel București a dispus sesizarea instanței supreme. Totodată, instanța de apel, în baza art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală, a dispus suspendarea judecării cauzei până la pronunțarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept. ...