Decizia CCR nr. 325/2025Punctul 17

17. Întrucât, potrivit consemnărilor din cuprinsul actului de sesizare a Curții, autorul excepției susține că nu a putut fi prezent în persoană în fața instanțelor judecătorești în două momente procesuale diferite, și anume 21 noiembrie 2018 și 3 iunie 2020, Curtea reține că sunt diferite și textele legale incidente, referitoare la aplicabilitatea sistemului de videoconferință în cazul audierilor părților, context ce ar putea explica confuzia în care se află autorul excepției. Astfel, cu privire la termenul din 21 noiembrie 2018, își pot găsi aplicabilitatea dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, iar cu privire la termenul din 3 iunie 2020, audierea în sistemul de videoconferință a avut loc în temeiul art. 62 din Legea nr. 55/2020, care, la data faptelor, prevedea că: „În cauzele penale, dacă organul judiciar apreciază că aceasta nu aduce atingere bunei desfășurări a procesului ori drepturilor și intereselor părților, persoanele private de libertate sunt audiate prin videoconferință la locul de deținere, fără a fi necesar acordul acestora“ (s.n. - text ulterior abrogat prin Legea nr. 114/2021 privind unele măsuri în domeniul justiției în contextul pandemiei de COVID-19, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 457 din 29 aprilie 2021). Autorul excepției de neconstituționalitate nu critică însă acest din urmă text, care a avut o aplicabilitate circumscrisă exclusiv contextului pandemic, ci indică drept obiect al excepției prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, text cu aplicabilitate generală și independentă de contextul pandemic, dar față de care autorul excepției aduce critici legate de încălcarea accesului la justiție ulterior datei de 15 mai 2020, adică ulterior instituirii stării de alertă în România. ...