Decizia ÎCCJ nr. 22/2019 (HP)Punctul IX

IX. Punctul de vedere exprimat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost în sensul că, în speță, nu este îndeplinită condiția unei veritabile chestiuni de drept. Astfel, s-a menționat că, în jurisprudența sa, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat că scopul procedurii reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală este acela de a da dezlegări unor veritabile și dificile probleme de drept, iar sesizarea trebuie efectuată doar în situația în care, în cursul soluționării unei cauze, se pune problema interpretării și aplicării unor dispoziții neclare sau complexe, care ar putea da naștere mai multor soluții (deciziile nr. 19 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 29 iunie 2017; nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016; nr. 6 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016; nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017). Sub acest aspect s-a menționat că sunt relevante unele considerente în care s-a statuat că: „Interpretarea urmărește cunoașterea înțelesului exact al normei, clarificarea sensului și scopului acesteia, așa încât procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluționare a întrebării adresate“ (considerentele Deciziei nr. 19 din 27 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 1 noiembrie 2016, preluate și în Decizia nr. 2 din 8 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2018). Astfel, s-a apreciat că, în cauza care face obiectul sesizării, instanța de trimitere solicită a se stabili dacă în sfera noțiunii de cauză de micșorare a pedepsei, în accepțiunea art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, pot fi incluse zilele considerate ca executate ca măsură compensatorie, prevăzută de art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, dintr-o pedeapsă anterioară executată integral în regim de detenție, cu consecința reducerii duratei pedepsei în a cărei executare se află condamnatul. În cauză, primul termen al recidivei este reprezentat de o pedeapsă (de 4 ani și 2 luni închisoare, aplicată prin Sentința penală nr. 317 din 10 februarie 2014 a Judecătoriei Galați, pronunțată în Dosarul nr. 1.411/233/2014 - anexa 1) executată integral în regim de detenție (10.10.2011-9.12.2015), fiind incidente dispozițiile prevăzute de art. 43 alin. (5) din Codul penal. Contestația la executare este un mijloc procesual, cu caracter jurisdicțional, care poate fi folosit înainte de punerea în executare a hotărârii penale definitive, în cursul executării și chiar după ce s-a executat pedeapsa, dar în legătură cu executarea acesteia. Prin urmare, contestația la executare privește incidentele în legătură cu o hotărâre care se execută, iar ceea ce se poate contesta este o pedeapsă aflată în curs de executare. S-a menționat că doctrina a statuat că introducerea unei contestații la executare, întemeiată pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, poate fi promovată atât în cazul persoanelor aflate în executarea pedepsei, cât și în cazul celor liberate condiționat cu privire la care nu s-a împlinit termenul de supraveghere, „întrucât doar în această situație discutăm despre o hotărâre care încă se execută“. Prin urmare, în situația dată, ceea ce se solicită a fi redusă, ca urmare a incidenței prevederilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, este o altă pedeapsă, executată integral și care nu a intrat în componența pedepsei în a cărei executare se află condamnatul contestator, astfel încât nu ar putea influența executarea în sensul micșorării perioadei pe care acesta o are de executat. În considerentele Deciziei nr. 7 din 21 martie 2019, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a arătat că „în cadrul contestației la executare întemeiate pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, instanța acordă zile compensatorii conform art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, dar nu poate modifica nici dispozițiile referitoare la recidivă reținute în încadrarea juridică și nici regimul sancționator al recidivei aplicat prin hotărârea definitivă de condamnare, ci eventual poate constata că a fost executată o perioadă din pedeapsă“. Astfel, în raport cu acestea, s-a precizat că aplicarea dispozițiilor art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 ar putea viza doar constatarea ca executată a unei perioade din pedeapsa deja executată integral de condamnat, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 169/2017, însă această constatare nu ar afecta în niciun fel pedeapsa pe care o execută condamnatul, întrucât aplicarea măsurii compensatorii produce efecte doar asupra cuantumului pedepsei executate efectiv și, implicit, asupra restului de pedeapsă rămas neexecutat, în ipoteza liberării condiționate. Or, constatarea ca executate a unor zile, ca măsură compensatorie prevăzută de art. 55^1 alin. (1) și (8) din Legea nr. 254/2013, trebuie să conducă la stingerea sau micșorarea pedepsei executate efectiv, în acest sens fiind și jurisprudența instanței supreme. Prin urmare, chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită nu a fost apreciată a reprezenta o reală problemă generată de dificultăți de interpretare a unor dispoziții legale ori de opinii divergente exprimate și argumentate în doctrină. În consecință, în raport cu argumentele prezentate și care demonstrează neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate (inexistența unei veritabile chestiuni de drept), în temeiul art. 475-477 din Codul de procedură penală, s-a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării. ...