Decizia ÎCCJ nr. 13/2019 (HP)Punctul IX

IX. Punctul de vedere exprimat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție În „concluziile scrise“ depuse la dosar, Ministerul Public a apreciat că se impune respingerea ca inadmisibilă a sesizării pentru următoarele motive: În speță, nu este îndeplinită condiția existenței unei veritabile chestiuni de drept, pentru motivele ce urmează a fi expuse: Referitor la interpretarea acestei sintagme (chestiune de drept), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat în sensul că îndeplinirea acestei condiții presupune ca problema de drept să tindă la interpretarea „in abstracto“ a unor dispoziții legale determinante, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce țin de particularitățile cauzei (Decizia nr. 14 din 12 mai 2015, publicată în Monitorial Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015; Decizia nr. 14 din 18 mai 2016, publicată în Monitorial Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 21 iunie 2016; Decizia nr. 4 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorial Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 12 aprilie 2017; Decizia nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorial Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018). În acest sens s-a stabilit că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ori de câte ori întrebarea formulată a depășit cadrul unor interpretări „in abstracto“ a dispozițiilor legale. Astfel, sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă, constatându-se că prin formularea acesteia se tinde, în realitate, la pronunțarea unei decizii definitive și obligatorii cu privire la o chestiune de fapt, ceea ce excedează procedurii prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală (Decizia nr. 16 din 22 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 3 iulie 2015) ori la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce țin de particularitățile fondului speței (deciziile nr. 28 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 9 decembrie 2015, nr. 10 din 12 aprilie 2016, publicată în Monitorial Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 6 mai 2016; nr. 14 din 18 mai 2016, publicată în Monitorial Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 21 iunie 2016; Decizia nr. 26 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorial Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 2 februarie 2016; Decizia nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorial Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018). S-a arătat, astfel, că hotărârile prealabile trebuie pronunțate numai în interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale, constituind o dezlegare de principiu a unei probleme de drept. În egală măsură, sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii și nu elemente particulare ale cauzei deduse judecății (Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorial Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016); pentru a constitui o problemă de drept, premisa de la care se pornește în întrebarea ce formează obiectul sesizării trebuie să își găsească izvorul în dispozițiile legale, și nu într-o stare de fapt, aplicarea legii la situația de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită prin probatoriul administrat, fiind atributul exclusiv al instanței învestite cu soluționarea cauzei (Decizia nr. 23 din 16 septembrie 2015, publicată în Monitorial Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 4 noiembrie 2015). Totodată, în jurisprudența sa, instanța supremă a stabilit că rațiunea instituției sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu este aceea ca judecata instanței supreme să se substituie celei a instanței legal învestite (Decizia nr. 26 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorial Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 2 februarie 2016); rolul practicii și al literaturii de specialitate este acela de a oferi repere instanțelor de judecată în ceea ce privește modul de aplicare a legii, cu precizarea expresă că adoptarea unor soluții este atributul exclusiv al judecătorului (Decizia nr. 1 din 25 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 26 februarie 2017). Or, instanța de trimitere, analizând condițiile de admisibilitate, a constatat că este învestită cu soluționarea prezentei cauze în ultimă instanță, care ar ridica o chestiune de drept asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a mai pronunțat anterior, întrucât „instanța de fond nu a precizat și momentul de la care a început/începe să curgă termenul de supraveghere determinat“. De fapt, instanța de fond a omis să aplice dispozițiile art. 92 alin. (2) din Codul penal, conform cărora termenul de supraveghere se calculează de la data când hotărârea prin care s-a pronunțat suspendarea executării pedepsei sub supraveghere a rămas definitivă. Omisiunea aplicării unor dispoziții echivalează cu o judecată incompletă, greșită. În practică, orice cale de atac duce la o judecată de control judecătoresc care poate avea ca rezultat fie respingerea căii de atac, fie admiterea acesteia. Reformarea implică constatarea că la instanța care a dat hotărârea atacată s-au săvârșit greșeli, iar existența acestora rezultă, de regulă, din înseși materialele aflate la dosarul cauzei sau din anumite lipsuri pe care le prezintă acest material. În genere, controlul judecătoresc provocat prin folosirea unei căi de atac ordinare sau extraordinare operează asupra întregii cauze penale, adică are efect devolutiv complet asupra tuturor soluțiilor cuprinse în hotărârea atacată, indiferent dacă ele privesc chestiuni de fapt sau chestiuni de drept. În cauză, instanța de apel a observat omisiunea aplicării unor texte de lege, dar a apreciat că dispozițiile legale ar fi neîndestulătoare și lacunare. Or, textele de lege, în materia termenului de supraveghere al suspendării executării sunt clare și neechivoce. Astfel, art. 92 alin. (2) din Codul penal stabilește regula în această materie, respectiv calcularea termenului de supraveghere de la data când hotărârea prin care s-a pronunțat suspendarea executării pedepsei sub supraveghere a rămas definitivă; art. 97 alin. (2) teza a doua din același cod instituie o excepție pentru o ipoteză particulară, respectiv calcularea termenului de supraveghere de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus anterior suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. S-a arătat că, în cazul în care situația dedusă judecății nu se circumscrie ipotezei particulare prevăzute de art. 97 alin. (2) teza a II-a din Codul penal, vor fi incidente dispozițiile legale care instituie regula, respectiv art. 92 alin. (2) din același cod. În acest context este evident că dispozițiile legale furnizează elemente suficiente care să permită instanței formularea silogismului judiciar prin care va fi identificată soluția legală. Această concluzie este susținută și de jurisprudența instanței supreme (Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, Decizia penală nr. 387/A din 8 noiembrie 2017). De altfel, însăși instanța de trimitere ajunge la aceeași concluzie, pe baza aceluiași raționament precum cel expus anterior: „Curtea consideră că, în lipsa unei dispoziții legale derogatorii, valabilă pentru situația particulară care a atras aplicarea pedepsei rezultante cu executarea suspendată, în urma anulării amânării aplicării pedepsei anterior stabilite pentru o infracțiune concurentă cu cea care face obiectul judecății în prezenta cauză, data de la care se calculează termenul de supraveghere este, potrivit regulii generale prevăzute de art. 92 alin. (2) din Codul penal, cea a rămânerii definitive a hotărârii pronunțate“. În „concluziile orale“, reprezentantul Ministerului Public, în principal, a susținut că sesizarea este inadmisibilă, întrucât nu sunt întrunite condițiile prevăzute cumulativ de art. 475 din Codul de procedură penală, nefiind o veritabilă chestiune de drept care să necesite o dezlegare, iar în subsidiar, în măsura în care se va analiza pe fond sesizarea, a susținut că soluția este aceea că, în ipoteza anulării amânării pedepsei dispuse printr-o hotărâre anterioară, termenul de supraveghere al suspendării stabilit pentru pedeapsa rezultantă curge de la momentul rămânerii definitive a acestei hotărâri ulterioare prin care se dispune suspendarea sub supraveghere a pedepsei rezultante și nu de la momentul rămânerii definitive a hotărârii inițiale prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei. ...