Decizia ÎCCJ nr. 14/2019 (RIL)Punctul III

III. Orientările jurisprudențiale divergente invocate de autorul sesizării Două orientări jurisprudențiale au justificat sesizarea de recurs în interesul legii: 3. Într-o orientare jurisprudențială s-a apreciat că o acțiune prin intermediul căreia se critică cuantumul estimativ al despăgubirilor este inadmisibilă sau prematură, iar argumentele reținute în sprijinul acestei opinii sunt următoarele: Hotărârea de stabilire a despăgubirilor individuale prevăzută de art. 20 din Legea nr. 255/2010 marchează momentul deschiderii dreptului expropriatului de a contesta suma acordată cu titlu de despăgubiri, neputându-se contesta despăgubirile estimative. Imperativul constatării existenței hotărârii, prealabil formulării contestației, nu afectează substanța dreptului garantat atât constituțional, cât și prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cât timp transferul dreptului de proprietate la expropriator nu operează până la data consemnării sumelor aferente despăgubirii. Nu se aduce atingere dreptului expropriatului de acces la justiție, pentru că, în intervalul cuprins între data exproprierii și data emiterii acestei hotărâri, acesta are alte remedii procedurale, obținând repararea prejudiciului produs prin scurgerea timpului, respectiv poate solicita expropriatorului despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului sau poate solicita, printr-o altă acțiune, obligarea intimatei să îndeplinească celelalte etape ale exproprierii. În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, care a confirmat soluțiile pronunțate de instanțele inferioare prin care a fost obligat expropriatorul, la cererea proprietarului, să emită hotărârea de stabilire a despăgubirilor, pe calea obligației de „a face“, în condițiile art. 20 din Legea nr. 255/2010, cu indicarea exemplificativă de decizii. Curtea Constituțională a României, prin Decizia nr. 29 din 19 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 7 martie 2012, și Decizia nr. 316 din 29 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 8 iunie 2012, a reținut că prevederile art. 9 și art. 19 din Legea nr. 255/2010 sunt constituționale sub aspectul procedurii de evaluare a despăgubirilor și cu privire la existența unei juste și prealabile despăgubiri. ... 4. Într-o altă orientare jurisprudențială s-a apreciat că astfel de acțiuni sunt admisibile, chiar dacă nu s-au epuizat etapele exproprierii și nu s-a emis hotărârea definitivă de stabilire a despăgubirilor, iar în motivarea acestei opinii s-au reținut următoarele: Potrivit art. 20 din Legea nr. 255/2010, expropriatorul are obligația de a emite o hotărâre individuală de stabilire a cuantumului despăgubirii, obligație neîndeplinită, deși a trecut mult timp de la data emiterii deciziei de expropriere. Neîndeplinirea obligației de către expropriator, deși a trecut un termen mai mult decât rezonabil, creează o stare de incertitudine, or, nu acesta a fost scopul edictării unui act normativ cu caracter special în materie de expropriere, iar aceasta nu poate fi imputată reclamanților, care au pierdut dreptul de proprietate prin efectul deciziei de expropriere și al legii (art. 9), astfel încât dreptul la acțiune conferit de prevederile art. 22 din Legea nr. 255/2010 nu poate fi negat. A respinge acțiunea ca inadmisibilă, deși legea nu o prevede în mod expres, ar însemna negarea dreptului constituțional al reclamanților de a se adresa instanței pentru protejarea dreptului lor, conferit de art. 21 și art. 44 din Legea fundamentală, precum și de normele înscrise în art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și în art. 1 din Primul Protocol adițional la aceasta. Situația generată de conduita expropriatorului este asemănătoare cu cea care și-a găsit rezolvarea prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 12 noiembrie 2007, decizie dată în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, prin care s-a statuat că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde notificării părții interesate. ... ...