Decizia ÎCCJ nr. 21/2019 (HP)Punctul X

X. Înalta Curte de Casație și Justiție X.I. Admisibilitatea sesizării 33. În privința obiectului și a condițiilor sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: a) existența unei cauze aflate în curs de judecată; ... b) cauza să fie soluționată în ultimă instanță; ... c) cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza în ultimă instanță; ... d) ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea, pe fond, a cauzei în curs de judecată; ... e) chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. ... ... 34. Procedând la analiza condițiilor esențiale pentru admisibilitatea sesizării, se constată că primele trei condiții sunt îndeplinite, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată de un complet al Curții de Apel Constanța, învestit în ultimă instanță cu soluționarea unui conflict de muncă, potrivit dispozițiilor art. 208 raportat la art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările și completările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 62/2011), art. 96 pct. 2 și art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă. ... 35. Hotărârea supusă apelului în litigiul pendinte este pronunțată de un complet specializat pentru soluționarea, în primă instanță, a cauzelor privind conflictele de muncă și asigurări sociale, constituit dintr-un judecător și 2 asistenți judiciari, potrivit art. 55 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Din considerentele acestei hotărâri rezultă că învestirea tribunalului - completul specializat pentru soluționarea cauzelor privind conflictele de muncă și asigurări sociale s-a realizat în temeiul unei hotărâri pronunțate de Curtea de Apel Constanța, prin care s-a rezolvat conflictul negativ de competență între Judecătoria Constanța și Tribunalul Constanța, stabilindu-se că acțiunea în despăgubiri, pentru repararea pagubei pricinuite prin pretinsa faptă discriminatorie, săvârșită în cadrul unui raport de muncă și pentru restabilirea situației anterioare, nu poate fi eliminată din sfera normelor speciale care reglementează conflictele de muncă. ... 36. Aceste precizări sunt necesare, întrucât încheierea de sesizare nu cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării, potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă. ... 37. Condiția de admisibilitate referitoare la caracterul esențial al chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea, pe fond, a cauzei pendinte este îndeplinită, deoarece, prin raportare la obiectul cauzei, soluția pe fond depinde de aplicarea prevederilor art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000. ... 38. În ceea ce privește cerința noutății chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, se impun o serie de precizări. ... 39. Așa cum Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în jurisprudența sa anterioară (Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014), în lipsa unei definiții a „noutății“ chestiunii de drept și a unor criterii de determinare a acesteia în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, rămâne atributul acestei instanțe, sesizate cu pronunțarea unei hotărâri prealabile, să hotărască dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă. ... 40. Îndeplinirea condiției noutății chestiunii de drept trebuie raportată la scopul declanșării mecanismului de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă, ce rezidă în preîntâmpinarea apariției unei practici neunitare la nivelul instanțelor judecătorești (control a priori) și, totodată, trebuie pusă în legătură cu celelalte condiții de admisibilitate, în special cu cerința ca problema de drept să nu fi fost tranșată de către Înalta Curte de Casație și Justiție printr-o decizie de speță sau de principiu, pronunțată într-un recurs în interesul legii sau într-o hotărâre prealabilă. ... 41. Sub acest din urmă aspect, într-o orientare doctrinară s-a interpretat această cerință și mai restrictiv, în sensul că nu există element de noutate atunci când instanța supremă s-a pronunțat printr-o decizie în interesul legii sau printr-o hotărâre prealabilă. ... 42. Așadar, trebuie observat, în legătură cu cerința noutății chestiunii de drept, dacă aceasta a făcut sau nu obiectul judecății instanței supreme, întrucât hotărârile pronunțate reprezintă repere jurisprudențiale de interpretare, cu valoare obligatorie pentru celelalte instanțe. ... 43. Din verificările efectuate, în legătură cu chestiunea de drept analizată, se constată că a existat o jurisprudență neunitară, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, sub aspectul stabilirii instanței competente să soluționeze acțiunile pentru repararea prejudiciilor pretinse de persoanele care se consideră discriminate, formulate în temeiul acestor prevederi legale. ... 44. Divergența de jurisprudență a fost rezolvată pe calea recursului în interesul legii. ... 45. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a pronunțat Decizia nr. 10/2016, prin care a stabilit, cu efect obligatoriu de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I, că „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, instanța competentă să soluționeze cererile pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare este judecătoria sau tribunalul, după caz, ca instanțe de drept civil, în raport cu obiectul învestirii și valoarea acestuia, cu excepția cererilor în care discriminarea a survenit în contextul unor raporturi juridice guvernate de legi speciale și în care protecția drepturilor subiective se realizează în fața unor jurisdicții speciale, cazuri în care cererile vor fi judecate de aceste instanțe, potrivit dispozițiilor legale speciale“. ... 46. În jurisprudența instanței supreme s-a statuat că, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă, deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia unificării jurisprudenței, pe calea pronunțării unui recurs în interesul legii, sunt acte jurisdicționale cu forță obligatorie, atât în ceea ce privește considerentele, cât și dispozitivul, însă această caracteristică se circumscrie doar considerentelor decisive, care fundamentează și explică soluția adoptată în limitele atribuțiilor recunoscute prin legea fundamentală Înaltei Curți de Casație și Justiție (a se vedea Decizia Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 34 din 15 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 803 din 11 octombrie 2017). ... 47. Prin Decizia nr. 10/2016, pronunțată de instanța supremă - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a lămurit problema interpretării și aplicării acelorași prevederi legale care fac obiectul prezentei sesizări, sub aspectul determinării instanței competente material să soluționeze cererile pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare. ... 48. Atât considerentele, cât și dispozitivul acestei decizii sunt apte să furnizeze un răspuns edificator și util pentru întrebarea adresată de instanța de trimitere. ... 49. În acest sens prezintă relevanță mai multe considerente decisive, care sprijină și explicitează dispozitivul Deciziei nr. 10/2016, pronunțată în recursul în interesul legii, după cum se va reliefa în continuare. ... 50. În cuprinsul paragrafului 37 s-a arătat că „rolul reglementării cuprinse în art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 a fost acela de a asigura întotdeauna existența unei căi în justiție pentru reclamarea cazurilor de discriminare. Dacă o astfel de cale există deja la nivelul legii speciale care reglementează relațiile sociale aparținând altor ramuri ori domenii ale dreptului în contextul cărora s-a manifestat comportamentul discriminatoriu, legea specială se va aplica cu întâietate, sub toate aspectele, atât în ceea ce privește condițiile de fond și de formă cărora le va fi supusă acțiunea, cât și în ceea ce privește instanța competentă“. ... 51. Prin considerentul reținut în paragraful 29 se arată că „formularea unei cereri de chemare în judecată «potrivit dreptului comun» de către persoana care se consideră discriminată, semnifică - în termenii art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 - posibilitatea de a sesiza instanța judecătorească în mod direct și necondiționat de parcurgerea prealabilă a unor proceduri, de sesizarea altor organisme (spre exemplu, de sesizarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării) ori de respectarea unor termene speciale [altele decât cele din dreptul comun, după cum se arată prin alin. (2) al art. 27 din același act normativ, cu trimitere la termenul general de prescripție de 3 ani]“. ... 52. În continuare, la paragraful 30, se explicitează sintagma „potrivit dreptului comun“, statuându-se, în contextul dat, că aceasta „semnifică, inclusiv aspectul că, de regulă, dar nu în mod necesar și absolut, instanța sesizată va fi cea de drept comun, respectiv cea civilă“. ... 53. În privința chestiunii de drept evidențiate în cuprinsul întrebării, referitoare la posibilitatea instanței de drept comun de a restabili situația anterioară discriminării, prin anularea deciziei de concediere și reintegrarea în funcția deținută anterior concedierii, relevant este paragraful 31, prin care s-a reținut că „Ori de câte ori (...) actul sau faptul discriminatoriu a cărui sancționare se urmărește intră în sfera ori a fost săvârșit în raporturile juridice care aparțin altor domenii/ramuri ale dreptului - dreptului muncii și asigurărilor sociale ori dreptului administrativ, dreptului concurenței etc. - și în care protecția drepturilor subiective se realizează în condițiile unor legi speciale, în fața unor jurisdicții speciale, angajarea răspunderii civile (lato sensu) pentru actele/faptele acuzate drept discriminatorii va avea loc, în virtutea principiului de drept specialia generalibus derogant, chiar pe calea respectivelor legi speciale, așadar în condițiile acestora și în fața jurisdicțiilor speciale, aceasta însemnând inclusiv în fața unor instanțe cu competență materială specială, derogatorie de la dreptul comun“. ... 54. Față de cele mai sus expuse rezultă că problema de drept din cuprinsul întrebării prealabile a fost tratată de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 10/2016, pronunțată de Completul competent să judece recursul în interesul legii. ... 55. Este de remarcat faptul că, prin întrebarea formulată, instanța de trimitere a solicitat să se lămurească dacă se poate solicita, pe calea dreptului comun, în temeiul art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, anularea deciziei de concediere și restabilirea situației anterioare, în condițiile în care există o hotărâre definitivă prin care s-a stabilit că a fost legală concedierea și o altă hotărâre definitivă prin care angajatorul a fost sancționat contravențional pentru discriminarea manifestată în legătură cu încetarea raportului de muncă, prin concedierea reclamantei. ... 56. Modalitatea în care instanța de trimitere va concilia efectele celor două hotărâri definitive este o problemă care excedează conținutului normativ al prevederilor art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, care fac obiectul sesizării. ... 57. A stabili dacă instanța de trimitere poate să dispună restabilirea situației anterioare discriminării, pornind de la situația premisă din litigiul pendinte și de la problema specifică, aceea a modalității în care efectele celor două hotărâri definitive se răsfrâng în cauza dedusă spre judecată, nu reprezintă o chestiune de interpretare a art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, ci presupune doar exersarea aplicării sale la situația de fapt și de drept proprie cauzei, atribut care aparține instanței sesizate să judece litigiul. ... 58. Analiza de conținut a întrebării prealabile relevă că instanța de trimitere nu are nicio dificultate în a determina sensul dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, sub aspectul pretenției concrete care poate face obiectul cererii de chemare în judecată, potrivit dreptului comun. ... 59. Problema cu care se confruntă instanța de trimitere nu ține nici de interpretarea sintagmei „anularea situației create prin discriminare“, din cuprinsul normei legale analizate, ci este în legătură directă cu hotărârea pe care o va adopta, dilema fiind, așa cum rezultă din încheierea de sesizare, dacă instanța acordă doar despăgubiri sau dispune și reintegrarea în funcția deținută anterior, fără anularea deciziei de concediere, sau dispune și anularea deciziei de concediere. Hotărârea care se va pronunța în ultimă instanță rămâne atributul exclusiv al instanței sesizate cu litigiul și nu poate fi transferată în sarcina completului care pronunță hotărârea prealabilă. ... 60. Pe de altă parte, premisele utilizării acestui mecanism de unificare a practicii judiciare nu sunt îndeplinite și pentru că nu sunt indicii cu privire la posibilitatea apariției unei practici neunitare, care să poată fi preîntâmpinată pe calea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. ... 61. Examinarea datelor comunicate de către curțile de apel arată că nicio altă instanță națională, în afară de titularul sesizării, nu a fost sesizată cu o cerere care să descrie o situație identică sau similară cu cea dedusă judecății instanței de trimitere. ... 62. Nici condiția referitoare la nestatuarea asupra chestiunii de drept de către Înalta Curte de Casație și Justiție nu este îndeplinită, întrucât problema de drept a fost rezolvată de către instanța supremă printr-o decizie de principiu pronunțată într-un recurs în interesul legii. ... 63. Interpretarea realizată de instanța supremă asupra aceleiași dispoziții legale printr-o hotărâre de principiu pronunțată în recurs în interesul legii, în absența unor elemente noi, care să prefigureze o nouă abordare a chestiunii de drept, sunt aspecte ce conduc la concluzia că nu sunt întrunite condițiile restrictive impuse de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă. ... ... ...