Decizia ÎCCJ nr. 15/2019 (RIL)Punctul 7

7. Punctul de vedere al specialiștilor exprimat asupra problemei de drept care formează obiectul recursului în interesul legii În condițiile art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală s-au solicitat puncte de vedere specialiștilor cu privire la chestiunea de drept soluționată diferit. 7.1. Facultatea de Drept a Universității Babeș-Bolyai Cluj-Napoca a exprimat opinia că este posibilă dispunerea obligației prestării unei munci neremunerate în folosul comunității în cazul unui minor care a împlinit vârsta de 16 ani și față de care s-a decis renunțarea la urmărirea penală. În susținerea acestei opinii, s-au menționat următoarele argumente: În reglementarea actuală nu există nicio dispoziție care să facă munca neremunerată în folosul comunității incompatibilă cu regimul răspunderii penale a minorilor. Este de subliniat, în acest context, faptul că munca neremunerată în folosul comunității nu reprezintă de lege lata o pedeapsă, ci o măsură cu multiple valențe (obligație în conținutul anumitor modalități de individualizare a pedepsei, modalitate de stingere a amenzii, obligație în conținutul renunțării la urmărire penală). Mai mult, în această din urmă ipostază, munca neremunerată în folosul comunității nu este în niciun fel legată de o pedeapsă - așa cum se întâmplă în primele două situații -, căci renunțarea la urmărirea penală exclude de plano stabilirea unei pedepse. În plus, împrejurarea că munca neremunerată în folosul comunității nu a fost explicit reglementată în contextul măsurilor educative nu trebuie să conducă la concluzia unei incompatibilități între această obligație și regimul penal al minorității. Astfel, legiuitorul a optat, în contextul măsurilor educative, pentru activități sau obligații care pot fi mai bine individualizate și adaptate personalității minorului, iar combinarea lor cu munca neremunerată în folosul comunității nu a apărut ca fiind utilă. Spre exemplu, art. 69 alin. (3) din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările și completările ulterioare, prevede că programul impus minorului față de care s-a luat măsura asistării zilnice trebuie să aibă în vedere dezvoltarea armonioasă a personalității minorului, prin implicarea acestuia în activități ce presupun relaționare socială (...). Sfera acestor activități se va stabili astfel încât să răspundă cât mai bine nevoilor minorului și este mult mai variată decât cea a muncii în folosul comunității. În plus, în cazul majorilor față de care s-a stabilit sau aplicat o pedeapsă, munca neremunerată în folosul comunității are și rolul de a suplini, într-o anumită măsură, caracterul aflictiv al pedepsei care nu se mai execută, cel în cauză beneficiind, după caz, de o amânare sau suspendare. În schimb, măsurile educative fiind întotdeauna executabile, nu există niciun motiv pentru impunerea acestei obligații concomitent cu executarea măsurii educative. Așa fiind, în ipoteza în care minorului nu ajunge să i se aplice o măsură educativă, fiind dispusă renunțarea la urmărirea penală, argumentele mai sus invocate ca temei pentru neconsacrarea muncii neremunerate în folosul comunității în conținutul măsurilor educative nu se mai susțin. Într-adevăr, în momentul dispunerii renunțării la urmărire penală, procurorul are la dispoziție doar instrumentele prevăzute de art. 318 din Codul de procedură penală pentru realizarea scopului de prevenție specială și generală și este normal să poată recurge la acelea dintre ele pe care le consideră cele mai eficiente în acest sens. Mai mult, neexistând o pedeapsă sau măsură educativă executabilă, munca neremunerată în folosul comunității este menită să aducă și un element aflictiv în conținutul instituției renunțării la urmărire penală. Sub aspect procedural, ca regulă generală, dispozițiile Codului de procedură penală sunt aplicabile tuturor suspecților sau inculpaților, indiferent de vârsta acestora, iar regulile procedurale derogatorii aplicabile minorilor sunt stabilite prin dispoziții speciale, de strictă interpretare. Astfel, din moment ce legiuitorul nu face nicio distincție în funcție de vârsta suspectului sau inculpatului în ceea ce privește posibilitatea procurorului de a stabili obligația prestării unei munci neremunerate în folosul comunității, este pe deplin aplicabilă regula ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Nu în ultimul rând, mai trebuie menționat că, de la împlinirea vârstei de 16 ani, minorul poate încheia singur (fără acordul părinților) un contract de muncă, astfel că prestarea muncii neremunerate în folosul comunității în baza consimțământului suspectului sau inculpatului minor nu poate fi considerată ca fiind nepotrivită vârstei sau nivelului său de dezvoltare fizică și intelectuală. ... 7.2. Facultatea de Drept din cadrul Universității „Nicolae Titulescu“ a comunicat următorul punct de vedere: Prealabil, s-a menționat că în doctrină și în jurisprudență au fost formulate două opinii: I. opinia potrivit căreia este legală și temeinică soluția de renunțare la urmărirea penală față de suspectul/inculpatul minor care a împlinit 16 ani și obligarea acestuia la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității; ... II. opinia potrivit căreia, în ipoteza renunțării la urmărirea penală față de un suspect/inculpat minor, nu poate fi dispusă obligația prestării unei munci neremunerate în folosul comunității. În opinia specialiștilor Facultății de Drept din cadrul Universității „Nicolae Titulescu“, prima opinie este cea corectă, argumentele fiind următoarele: Prevederile art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală nu fac nicio distincție între suspectul/inculpatul minor care a împlinit 16 ani și suspectul/inculpatul major, or, ubi lex non distinguere nec nos distinguere debemus. Prin urmare, în condițiile în care norma legală nu face nicio distincție cu privire la acest aspect, o astfel de interpretare nu ar face decât să adauge la lege. Nu se consideră că o astfel de obligație este contrară filosofiei punitive a noului Cod penal, în care infractorilor minori nu le mai pot fi aplicate pedepse, ci doar măsuri educative, o categorie aparte de sancțiuni penale, în al căror conținut nu se regăsește și munca neremunerată în folosul comunității. Este adevărat că în unele legislații munca în folosul comunității este considerată a fi o pedeapsă, însă în viziunea legiuitorului român o astfel de măsură nu reprezintă decât o obligație care se aplică în cadrul unor măsuri de individualizare judiciară (amânarea aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere) pentru a înlesni integrarea socială, aspect ce reiese în mod clar din Expunerea de motive a noului Cod penal (în secțiunea dedicată amânării aplicării pedepsei menționându-se expres acest lucru). Din acest motiv nu este corectă opinia care susține că legiuitorul a exclus munca în folosul comunității din rândul obligațiilor care pot fi impuse minorilor deoarece prin stabilirea acestei măsuri s-ar ajunge la aplicarea unei pedepse infractorului minor. De altfel, din examinarea art. 121 din Codul penal se observă că obligațiile prevăzute de textul de lege au un caracter independent față de măsurile educative, urmărind să contribuie în plus la reintegrarea socială a minorului care a comis infracțiuni. Or, în viziunea legiuitorului român, tocmai acesta este și scopul muncii neremunerate în folosul comunității. Faptul că minorul nu ar putea fi obligat să presteze muncă neremunerată în folosul comunității în situația în care i se aplică o măsură educativă (adică pentru o infracțiune mai gravă) nu înseamnă că în ipoteza comiterii unei infracțiuni mai ușoare (pentru care se dispune renunțarea la urmărirea penală) nu ar putea fi dispusă această măsură. Atât timp cât în legislația românească munca neremunerată în folosul comunității nu are natura unei pedepse, aplicarea prevederilor art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală față de infractorii minori care au împlinit 16 ani se încadrează în marja de apreciere de care se bucură legiuitorul în ceea ce privește stabilirea sistemul sancționator. Astfel de situații atipice nu sunt singulare în legislația penală. În același sens s-a exemplificat că, dacă inculpatul comite o infracțiune pentru a obține un folos patrimonial, instanța poate aplica pedeapsa amenzii pe lângă pedeapsa închisorii, însă nu ar putea aplica pedeapsa amenzii dacă s-ar orienta către pedeapsa detențiunii pe viață (așadar, dacă infracțiunea ar fi mai gravă). În doctrina de drept al muncii se consideră că instituția capacității de muncă este distinctă atât de capacitatea civilă, cât și de capacitatea penală. Astfel, din perspectiva actualului Cod al muncii, o persoană dobândește capacitatea generală de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani. În acest sens, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, arată că: „Persoana fizică dobândește capacitate de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani“. Pe cale de excepție, art. 13 alin. (2) din Codul muncii prevede posibilitatea încheierii contractului individual de muncă și la împlinirea vârstei de 15 ani, cu acordul părinților sau reprezentanților legali, pentru activități potrivite cu dezvoltarea fizică, aptitudinile, dezvoltarea și pregătirea profesională. Prin urmare, spre deosebire de dreptul comun, în care, ca regulă generală, persoana fizică dobândește capacitate deplină de exercițiu la vârsta de 18 ani, în dreptul muncii capacitatea deplină a persoanei de a se angaja în raporturi juridice de muncă se naște de la vârsta de 16 ani. În aceste condiții, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani are capacitatea de a-și exprima un consimțământ valabil în ceea ce privește prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității. De altfel, art. 278 alin. (2) din Codul muncii arată în mod expres că izvorul raporturilor juridice de muncă nu este doar contractul de muncă. În cazul muncii neremunerate în folosul comunității, raportul juridic se naște în baza deciziei unei autorități judiciare, raportul juridic fiind valabil tocmai ca urmare a capacității minorului de a se angaja în cadrul acestuia. Posibilitatea dispunerii muncii neremunerate în folosul comunității în ceea ce îi privește pe inculpații minori care au împlinit 16 ani rezultă și din interpretarea a fortiori a prevederilor art. 11 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare. Potrivit acestui text de lege, minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani nu poate fi sancționat cu prestarea unei activități în folosul comunității. Per a contrario, această sancțiune contravențională poate fi aplicată minorilor care au împlinit 16 ani. În aceste condiții, având în vedere că munca neremunerată în folosul comunității poate fi aplicată ca sancțiune în cazul săvârșirii unei contravenții, este evident că ea ar putea fi impusă și ca obligație în cadrul renunțării la urmărirea penală dacă minorul a comis o infracțiune. ... ... 7.3. Facultatea de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara a opinat în sensul că, în ipoteza renunțării la urmărirea penală față de un suspect/inculpat minor ce a împlinit 16 ani, nu poate fi dispusă față de acesta obligația prestării unei munci neremunerate în folosul comunității. În susținerea acestei opinii juridice au fost expuse următoarele argumente: Renunțarea la urmărirea penală, ca soluție distinctă în cadrul procesului penal, a fost reglementată de către legiuitor pentru prima dată în cuprinsul noului Cod penal, procurorul având posibilitatea să realizeze o analiză distinctă a interesului public prin raportare la paleta de criterii puse la dispoziție în cuprinsul dispozițiilor art. 318 din Codul de procedură penală. Aprecierea interesului public, ca element fundamental în determinarea oportunității urmăririi penale, se regăsește și în cuprinsul legislațiilor altor state, fiind consacrat în mod expres de exemplu în Anglia, Franța, Belgia sau Olanda. Izvorul acestor reglementări îl reprezintă numeroase acte adoptate la nivel european, un bun exemplu fiind, pe lângă Recomandarea Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei nr. (87) 18 din 17 septembrie 1987 privind simplificarea justiției penale, și Avizul nr. 9 (2014) al Consiliului consultativ al procurorilor europeni, documentele arătate mai sus, adoptate la nivel european, aducând în prim-plan discuția cu privire la o serie de obiective ce se impune a fi avute în vedere cu ocazia aplicării principiului oportunității în faza de urmărire penală, în principal celeritatea, dar și reacția temperată a statului în cazul faptelor penale cu însemnătate redusă. Documentele arătate mai sus, adoptate la nivel european, aduc în prim-plan discuția cu privire la o serie de obiective ce se impune a fi avute în vedere cu ocazia aplicării principiului oportunității în faza de urmărire penală, în principal celeritatea, dar și reacția temperată a statului în cazul faptelor penale cu însemnătate redusă. Se observă că dispozițiile art. 318 din Codul de procedură penală prevăd atât renunțarea necondiționată, cât și pe cea condiționată de îndeplinirea anumitor obligații. Până la modificarea textului de lege ca urmare a intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, textul de lege avea un conținut diferit, iar ulterior modificărilor aduse de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, posibilitatea dispunerii unor obligații în sarcina suspectului sau inculpatului, astfel cum au fost acestea descrise mai sus, au fost incluse în alin. (6) și (7) ale art. 318 din Codul de procedură penală. Ordonanța de urgență nu a modificat din acest punct de vedere decât aranjarea dispozițiilor în materie, obligațiile rămânând identice, menținându-se astfel posibilitatea condiționării renunțării. Ne aflăm, așadar, într-o situație în cadrul căreia atitudinea suspectului sau inculpatului este determinantă în adoptarea unei soluții în cauză. Procurorul va pune capăt urmăririi penale prin recurgerea la instituția renunțării la urmărirea penală doar în situația îndeplinirii tuturor condițiilor prevăzute de art. 318 din Codul de procedură penală, printre care și consimțământul suspectului sau inculpatului în cazul în care se apreciază că se impune stabilirea anumitor obligații. Condiționarea stopării urmăririi de atitudinea subiectului pasiv al acțiunii penale înseamnă inclusiv o responsabilizare a acestuia în raport cu fapta comisă. În ceea ce privește situația minorilor suspecți sau inculpați, cu privire la care se dispune o soluție de renunțare la urmărirea penală, s-a observat că legiuitorul nu a realizat o diferențiere de regim juridic față de cea a majorilor. Astfel, trebuie stabilit dacă eventuala dispunere a obligației de a presta muncă neremunerată în folosul comunității în sarcina unui suspect sau inculpat minor este sau nu compatibilă cu noua viziune a legiuitorului în materia răspunderii penale a minorului. În ceea ce privește standardele internaționale în domeniul justiției juvenile, s-au amintit numeroase instrumente internaționale, printre care Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului, adoptată la 20.11.1989, Convenția Consiliului Europei pentru protecția copiilor împotriva exploatării sexuale și a abuzurilor sexuale, adoptată la Lanzarote, 25.10.2007, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, adoptat la 16.12.1966, Ansamblul regulilor minime ale Națiunilor Unite cu privire la administrarea justiției pentru minori (Regulile de la Beijing), adoptate de O.N.U. prin Rezoluția 40/33 din 29.11.1985, Normele O.N.U. pentru protecția minorilor privați de libertate, adoptate prin Rezoluția nr. 45/113 din 14.12.1990, Regulile minimale ale Națiunilor Unite pentru elaborarea măsurilor neprivative de libertate (Regulile de la Tokyo), adoptate la 14.12.1990, Principiile Națiunilor Unite pentru prevenirea delincvenței juvenile (Principiile de la Riyadh), adoptate prin Rezoluția nr. 45/112 din 14.12.1998, Principiile privind justiția în cauze care implică victime și martori ai infracțiunii dintre copii, 2005, Recomandarea REC (2003) 20 a Comitetului de Miniștri al statelor membre cu privire la noile modalități de tratare a delincvenței juvenile și rolul justiției juvenile, adoptată la 24.09.2003, Recomandarea O.N.U. nr. 10 din 25.04.2007 privind observații de ordin general referitor la drepturile copiilor în cadrul înfăptuirii justiției. La nivel european, statele nu au un punct de vedere unitar privind munca în folosul comunității impusă minorilor ce au încălcat norme de drept penal. Astfel, observăm că există, într-adevăr, state care reglementează în mod expres această obligație în sarcina minorilor, printre care Cehia, Estonia, Polonia sau Slovenia. În același timp, țări precum Bulgaria, Croația, Ungaria, Letonia, Macedonia, Moldova, Rusia, Slovacia sau Ucraina nu prevăd o astfel de obligație. În legislația noastră internă se observă că legiuitorul a reglementat răspunderea penală a minorilor în cuprinsul art. 113 și următoarele din Codul penal, instituția muncii neremunerate ca obligație instituită în sarcina acestora neregăsindu-se în legea penală. Cu toate acestea, dispozițiile amintite trasează cadrul legal de activare a răspunderii penale a minorilor în ipoteza unui proces penal finalizat cu o hotărâre judecătorească, pronunțată în urma parcurgerii unei cercetări judecătorești. Astfel, în cuprinsul secțiunii dedicate special minorilor legiuitorul nu face referire și la situația minorilor cu privire la care se renunță la urmărirea penală, conform art. 318 din Codul de procedură penală. În cazul minorilor, procurorul trebuie să verifice dacă eventuala dispunere a obligației de a presta muncă neremunerată de către infractorul minor este compatibilă cu noua politică penală privind răspunderea penală a minorilor. Or, dacă în situația parcurgerii unui proces clasic, ulterior cercetării judecătorești, minorului îi pot fi impuse măsuri educative, fără a exista o dispoziție în sensul unei obligații de a presta muncă neremunerată, cu atât mai mult, în situația dispunerii soluției de renunțare la urmărirea penală, acestuia nu i-ar trebui impusă o astfel de obligație. Ca argument al acestei poziții s-a avut în vedere inclusiv modalitatea de supraveghere a îndeplinirii obligației de a presta muncă neremunerată în folosul comunității. În cazul infractorilor majori, dacă față de aceștia se dispune o soluție de amânare a aplicării pedepsei ori de suspendare sub supraveghere a pedepsei, ducerea la îndeplinire a muncii neremunerate impuse este supravegheată de către consilierii din cadrul serviciului de probațiune. În situația dispunerii acestei obligații în faza de urmărire penală, odată cu soluția de renunțare la urmărirea penală, serviciul de probațiune nu are atribuția de a monitoriza îndeplinirea obligației, supravegherea realizându-se direct de către procuror. În același timp, specificul măsurilor educative aplicate minorilor este acela că ducerea la îndeplinire a obligațiilor impuse se supraveghează de către consilierii din cadrul serviciilor de probațiune, inclusiv cu concursul psihologilor specializați în interacțiunea cu infractorii minori. De aceea, dacă s-ar accepta posibilitatea ca minorul infractor, față de care s-a dispus soluția renunțării la urmărirea penală, să presteze muncă neremunerată în folosul comunității s-ar ajunge la concluzia că această obligație trebuie supravegheată direct de către procuror, fără implicarea consilierilor din cadrul serviciului de probațiune. Or, s-a apreciat că noul Cod penal a schimbat radical modul de abordare a măsurilor și obligațiilor care pot fi dispuse față de minori, inclusiv prin prisma ducerii la îndeplinire a acestora. Rațiunea supravegherii conduitei minorului prin filtrul serviciului de probațiune este aceea de a proteja modul de ducere la îndeplinire a obligațiilor specifice, cu ajutorul consilierilor special instruiți în acest sens. De aceea, supravegherea directă de către procuror ar înfrânge această regulă, ceea ce nu este de acceptat. În ceea ce privește posibilitatea de a presta muncă neremunerată în folosul comunității de către minori în materie contravențională, chiar dacă aceasta există, s-a apreciat că dispozițiile legale nu au fost corelate cu noua viziune de politică penală în materia răspunderii penale a minorilor, adoptată odată cu intrarea în vigoare a noilor coduri în anul 2014. Totodată, faptul că minorul în vârstă de 16 ani are posibilitatea de a încheia un contract de muncă, posibilitate instituită de legislația muncii, nu conduce în mod automat la posibilitatea obligării acestuia la muncă. Distincția esențială în acest sens este aceea că în cadrul obligației prevăzute de art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală munca neremunerată se realizează ca o obligație impusă, nu ca urmare a unui raport juridic de drept civil. Astfel, s-a apreciat că minorului care a împlinit vârsta de 16 ani, față de care s-a dispus o soluție de renunțare la urmărirea penală, nu îi poate fi impusă obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, obligație ce apare ca fiind incompatibilă cu noua reglementare penală în materie. Chiar dacă nu există o diferențiere expresă de regim juridic între infractorii minori și cei majori în cazul unei soluții de renunțare la urmărirea penală, s-a considerat că aplicarea concretă a instituției renunțării la urmărirea penală trebuie să reflecte specificul răspunderii penale în cazul minorilor. De aceea, s-a apreciat că aplicarea dispozițiilor art. 318 din Codul de procedură penală, prin neimpunerea obligației de a presta muncă neremunerată în folosul comunității în sarcina infractorului minor, nu face altceva decât să evidențieze o consecvență de abordare a răspunderii penale a minorului, prin prisma tuturor instituțiilor ce o reglementează. În ceea ce privește posibilitatea de admitere în parte a sesizării privind confirmarea renunțării la urmărirea penală, de către judecătorul de cameră preliminară, s-a apreciat că această soluție nu este posibilă în actualul context legal, nefiind prevăzută de dispozițiile art. 318 din Codul de procedură penală. ... ...