Decizia ÎCCJ nr. 12/2019 (HP)Punctul VIII

VIII. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la admisibilitatea sesizării S-a susținut că admisibilitatea unei sesizări formulate în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile presupune îndeplinirea cumulativă a trei cerințe: instanța care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, chestiunea de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii sau să nu facă obiectul unui asemenea recurs în interesul legii în curs de soluționare, iar de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării să depindă soluționarea pe fond a cauzei. În cauză s-a constatat că, deși sesizarea răspunde unora dintre criteriile de admisibilitate, nu este îndeplinită condiția esențială a existenței unei chestiuni de drept ce ar necesita lămuriri sau interpretări. Această condiție de admisibilitate a fost consacrată în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016, și Decizia nr. 6 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016), considerându-se că este admisibilă întrebarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile doar în cazul unei dificultăți reale de interpretare a textelor de lege, care este de natură a naște o îndoială rezonabilă asupra conținutului acestora. Sesizarea admisibilă urmărește cunoașterea înțelesului exact al normei, clarificarea sensului și scopului acesteia, astfel încât procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluționare a întrebării adresate. Referitor la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, s-a constatat că nu reprezintă o reală problemă generată de dificultăți de interpretare a unor dispoziții legale ori de opinii divergente exprimate și argumentate în doctrină. Astfel, raportat la situația juridică premisă - existența unei suspendări condiționate dispuse în baza Codului penal anterior, ca efect al legii penale mai favorabile, după intrarea în vigoare a Codului penal - în actuala reglementare nu mai este prevăzută această măsură de individualizare judiciară a executării pedepsei reglementată în dispozițiile art. 81 - art. 86 din Codul penal din 1969. Sistemul de sancționare prevăzut în art. 83 alin. (1) din Codul penal din 1969 pentru situația săvârșirii unei noi infracțiuni în termenul de încercare al suspendării condiționate presupunea revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei, instanța de judecată urmând să dispună executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopea cu pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune (cumulul aritmetic al pedepselor). În soluționarea conflictului de legi rezultat din intrarea în vigoare a noului Codul penal, legiuitorul, prin introducerea art. 15 alin. (1) și (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, a stabilit că măsura suspendării condiționate a executării pedepsei se menține și după intrarea în vigoare a Codului penal, iar regimul suspendării condiționate a executării pedepsei prevăzute la alin. (1) , inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acesteia, este cel prevăzut de Codul penal din 1969. Așadar, art. 15 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal și regimul juridic pe care îl instituie reprezintă în mod evident o opțiune legală expresă în soluționarea conflictului de legi în timp în materia aspectelor legate de aplicarea legii penale mai favorabile intervenite însă după rămânerea definitivă a unei hotărâri prin care s-a dispus, ca modalitate de individualizare a executării pedepsei, suspendarea condiționată. Pe de altă parte, s-a precizat că soluționarea problemei de drept își găsește lămurirea, mutatis mutandis, într-o decizie anterioară a instanței supreme. Astfel, modul în care trebuie aplicate dispozițiile legale în chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări reiese din considerentele Deciziei nr. 13 din 6 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 10 iunie 2015, în care instanța supremă a arătat, între altele, că prin art. 15 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal legiuitorul a prezumat că suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate în condițiile reglementării anterioare este mai favorabilă, nefiind necesară modificarea acesteia ca urmare a intrării în vigoare a noului Cod penal, care nu mai prevede o astfel de modalitate de executare a pedepsei. Din conținutul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal rezultă că temeiul legal al revocării suspendării condiționate ca efect al săvârșirii unei noi infracțiuni în cursul termenului de încercare îl constituie, potrivit voinței legiuitorului art. 83 alin. (1) din Codul penal anterior, fără a putea face distincție între dispoziția de revocare și tratamentul sancționator impus de același text de lege. Prin urmare, în condițiile în care Codul penal în vigoare nu mai reglementează instituția suspendării condiționate a executării pedepsei și în lipsa oricărei dispoziții legale contrare, acesteia nu îi pot fi aplicate, prin analogie, dispozițiile din Codul penal în vigoare penal referitoare la regimul suspendării sub supraveghere, inclusiv sub aspectul revocării, motiv pentru care, într-o astfel de ipoteză, stabilirea și executarea pedepsei nu se pot realiza în condițiile art. 96 alin. (5) din Codul penal. În plus, s-a arătat că aplicarea tratamentului sancționator prevăzut de art. 83 alin. (1) din Codul penal anterior (care presupune executarea în întregime a pedepsei în privința căreia s-a dispus revocarea suspendării condiționate alături de pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune, chiar dacă nu sunt îndeplinite, conform legii penale noi, condițiile recidivei postcondamnatorii, ci acelea ale pluralității intermediare) nu contravine Deciziei Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 372 din 20 mai 2014, paragrafele 45 și 49, care, consacrând interdicția creării unei lex tertia, se referă exclusiv la interpretarea pe cale judiciară, ce vizează doar instanțele de judecată, nu și legiuitorul. Cu privire la măsura suspendării condiționate s-a menționat că noua politică penală concepută de legiuitor (care nu a mai reglementat în Codul penal actual instituția respectivă) se reflectă în art. 15 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, care prevede, prin norme clare, nesusceptibile de interpretări din partea instanțelor judecătorești, menținerea efectelor acesteia până la epuizarea lor, conform legii penale vechi, dar și aplicarea regimului specific prevăzut de aceeași lege, inclusiv sub aspectul revocării. Cum însă art. 15 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal reprezintă normă tranzitorie, articolul vizează doar situația suspendării condiționate dispuse anterior intrării în vigoare a noului Cod penal, așadar nu este aplicabil în mod direct ipotezei evocate în sesizare, dar pentru egalitate de tratament, raționamentul este identic. Pe cale de consecință, stabilirea și executarea pedepsei conform prevederilor art. 83 alin. (1) din Codul penal din 1969 corespund voinței legiuitorului și astfel nu contravin prevederilor art. 5 din Codul penal în vigoare în interpretarea constatată a fi constituțională. O instituție aplicată în baza legii care o reglementează într-un mod mai favorabil trebuie preluată în integralitate, atât sub aspectul condițiilor de aplicare, cât și al regimului și efectelor. Dimpotrivă, în opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, abordarea propusă de instanța de trimitere în soluționarea problemei de drept este contrară interpretării date dispozițiilor art. 5 din Codul penal de către instanța de contencios constituțional, prin Decizia Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 10 iunie 2015, cu atât mai mult cu cât instituția suspendării condiționate nu mai are corespondent în legea nouă, iar caracterul mai favorabil este de necontestat. ...