Decizia ÎCCJ nr. 11/2019 (HP)Punctul XI

XI. Punctul de vedere al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție La data de 29 martie 2019, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus concluzii privind rezolvarea de principiu a chestiunii de drept supuse dezlegării, iar prin Adresa nr. 388/C/560/III-5/2019 din data de 23 martie 2019 a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând problema de drept supusă dezlegării. Cu privire la admisibilitatea sesizării, Ministerul Public a arătat că prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii în Dosarul nr. 935/1/2017, al cărui obiect l-au constituit interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, cu referire la modul de stabilire a caracterului nelegal al arestării preventive“, s-a statuat că acest caracter trebuie constatat explicit, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară ori prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestite cu judecarea cauzei. Acestea sunt singurele acte procesuale prin care instanța penală se poate pronunța asupra caracterului nelegal al măsurilor preventive privative de libertate. De altfel, textul legal nu ridică dificultăți de interpretare, această enumerare limitativă fiind opțiunea legiuitorului, neputându-se susține că legiuitorul ar fi folosit o terminologie ambiguă și imprecisă, de natură a lipsi de previzibilitate norma legală. Completul competent să judece recursul în interesul legii a reținut că sintagma „instanța de judecată învestită cu judecarea cauzei“ se referă doar la instanța penală învestită cu judecarea cauzei în primă instanță sau apel ori, eventual, cu o cale extraordinară de atac. Astfel, „instanța învestită cu judecarea cauzei este cea competentă să soluționeze conflictul de drept penal dedus judecății, în fața căreia s-a exercitat acțiunea penală și care a luat una dintre măsurile preventive privative de libertate prevăzute în Codul de procedură penală“. În mod evident instanța de executare sesizată cu judecarea unei contestații la executare nu este vreuna dintre acestea, după cum nici contestația la executare nu este o cale extraordinară de atac. În acest context s-a apreciat că în considerentele unei decizii anterioare pronunțate în interesul legii se oferă soluția problemei de drept ce face obiectul prezentei dezlegări. Distinct de aceasta, s-a arătat și că obiect al judecății instanței de trimitere îl constituie numai chestiunea admisibilității contestației la executare prin care se tinde la recunoașterea caracterului nelegal al privării de libertate, câtă vreme instanța de fond a respins ca inadmisibile contestațiile la executare (eventuala constatare a caracterului admisibil al contestației derobând instanța de trimitere de orice altă sarcină judiciară, ea având drept consecință trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, iar nu pronunțarea instanței de apel pe fondul contestației la executare). Or, prin modul de formulare a întrebării prealabile care solicită instanței supreme întocmai statuarea asupra acestui caracter, Curtea de Apel Alba Iulia transferă Înaltei Curți de Casație și Justiție sarcina rezolvării cauzei. Un atare demers este în mod evident străin procedurii prevăzute de art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală, prin care nu s-a urmărit exonerarea judecătorului cauzei de plenitudinea de jurisdicție a pricinii cu judecarea căreia a fost învestit. De problema de drept a cărei dezlegare se solicită trebuie să depindă soluționarea pe fond a cauzei, însă nu să constituie însăși rezolvarea cauzei deduse judecății. Această sarcină rămâne în competența exclusivă a instanței învestite cu judecarea cauzei în ultimul grad de jurisdicție. Pentru argumentele ce precedă s-a apreciat că prin cererea formulată nu se urmărește lămurirea unei chestiuni de principiu, ci se tinde la rezolvarea a însuși fondului cauzei. În ceea ce privește fondul problemei de drept s-a precizat că prin contestația la executare ce reprezintă o procedură jurisdicțională se rezolvă incidentele ivite în cursul executării unei hotărâri definitive prin care s-a soluționat cauza în fond. Cazurile care țin de stingerea ori de micșorarea pedepsei trebuie să apară ulterior dobândirii autorității de lucru judecat, iar instanța de executare să nu fi fost în măsură să ia cunoștință de acestea la data soluționării cauzei. Prin contestație la executare nu se poate schimba sau modifica soluția care a dobândit autoritate de lucru judecat, ci se pot invoca aspecte ce vizează exclusiv executarea hotărârilor definitive. Așa fiind, pe această cale nu se poate solicita instanței de executare să modifice, în sensul completării ei, o hotărâre judecătorească definitivă, contestația la executare neavând natura juridică a unei căi de atac, nici ordinară, nici extraordinară. De altminteri, în cazul hotărârilor judecătorești definitive de achitare, contestația la executare nu poate privi decât acele dispoziții din cuprinsul hotărârii susceptibile de a fi puse în executare, inclusiv cele vizând punerea în libertate ca urmare a încetării măsurii preventive. Așa fiind, în aplicarea art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, în situația în care instanța care a pronunțat hotărârea definitivă de achitare nu s-a pronunțat cu privire la caracterul legal sau nelegal al privării de libertate în cursul procesului penal a inculpatului achitat, nu se poate stabili acest caracter pe calea contestației la executare întemeiate pe prevederile art. 598 alin. (1) lit. d) sau art. 598 alin. (1) lit. c) teza I din Codul de procedură penală. Concluzionând, întrucât considerentele unei decizii anterioare pronunțate în interesul legii oferă soluția problemei de drept ce face obiectul prezentei dezlegări, iar prin acest demers nu se urmărește lămurirea unei chestiuni de principiu, ci se tinde la rezolvarea a însuși fondului cauzei aflate pe rolul instanței de trimitere, condițiile ca asupra problemei de drept să nu se fi statuat anterior printr-un recurs în interesul legii, iar rezolvarea ce se solicită a-i fi dată de către Înalta Curte de Casație și Justiție să fie una de principiu nu sunt îndeplinite. ...