Decizia ÎCCJ nr. 5/2018 (HP)Punctul X

X. Punctul de vedere exprimat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție La data de 10 ianuarie 2018, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus concluzii privind rezolvarea de principiu a chestiunii de drept supuse dezlegării, iar prin Adresa nr. 2.887/C/3042/III-5/2017 din data de 10 ianuarie 2018 a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând problema de drept supusă dezlegării. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a menționat că, urmare a analizei de admisibilitate a sesizării, a rezultat că nu este îndeplinită condiția ca întrebarea adresată instanței supreme să constituie o problemă de drept, iar rezolvarea ce se solicită a fi dată de către Înalta Curte de Casație și Justiție să fie una de principiu. În privința primei întrebări supuse dezlegării s-a menționat că, în cauza ce face obiectul prezentei dezlegări, instanța de trimitere își motivează solicitarea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție, pe de o parte, prin împrejurări ce vizează interpretarea probatoriului în cauza cu judecarea căreia a fost învestită, aspect ce cade în competența sa exclusivă, iar pe de altă parte, solicită instanței supreme să îi valideze un raționament de evaluare a oportunității sancțiunilor penale prevăzute în două norme de incriminare, aspect ce excedează competenței instanței supreme. Astfel, eventuala contradicție dintre consemnările rezultate în urma examenului obiectiv și concluziile certificatului medico-legal, chiar reală de ar fi (condiție neîndeplinită în cauza pendinte pe rolul Curții de Apel Bacău), se rezolvă conform dispozițiilor art. 179-181 din Codul de procedură penală, și nu în procedura prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală, iar motivația pentru care legiuitorul a înțeles să prevadă aceeași pedeapsă pentru fapte pe care instanța de trimitere le apreciază ca având gravități diferite ar putea, eventual, forma obiectul unei dezbateri doctrinare, excedând însă competenței oricărei instanțe de judecată. Distinct de considerentele prin care se motivează necesitatea intervenției instanței supreme, modul de formulare a întrebării prealabile pare a exprima intenția instanței de trimitere de a primi o listă a mijloacelor de probă necesare pentru dovedirea infracțiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal. Un atare demers este, în mod evident, străin procedurii prevăzute de art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală, prin care nu s-a urmărit exonerarea judecătorului cauzei de plenitudinea de jurisdicție a pricinii cu soluționarea căreia a fost învestit. Așa fiind, regulile generale prevăzute de art. 97-103 din Codul de procedură penală în materia probelor și mijloacelor de probă rămân aplicabile și în cazul infracțiunii de părăsire a locului accidentului prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal, organul judiciar legal învestit fiind cel care apreciază care dintre acestea sunt apte să conducă la constatarea existenței infracțiunii, identificarea persoanei care a săvârșit-o și cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și singurul la a cărui liberă apreciere sunt supuse respectivele probe. Pentru argumentele ce precedă s-a apreciat că prin această primă întrebare nu se urmărește lămurirea unei chestiuni de principiu, ci se tinde la rezolvarea a însuși fondului cauzei. În privința celei de-a doua întrebări supuse dezlegării Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a considerat că nu este îndeplinită condiția ca aceasta să constituie o chestiune de drept. S-a făcut trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 154 din 24 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 16 iunie 2016), prin care s-a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 338 alin. (1) din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate. S-a menționat că, ulterior, constatând că nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea jurisprudenței sale, Curtea Constituțională a dispus în mod similar și prin deciziile nr. 140 din 14 martie 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 13 iulie 2017) și nr. 340 din 11 mai 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 29 august 2017). Dacă asupra caracterului general obligatoriu al deciziilor prin care s-au respins excepțiile de neconstituționalitate nu există consens în doctrină, exprimându-se deopotrivă opinia că și acestea produc aceleași efecte erga omnes ca și cele prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale, cât și teza contrară potrivit căreia efectele unei decizii prin care Curtea Constituțională constată constituționalitatea unei dispoziții legale produc efecte doar inter partes, inclusiv jurisprudența instanței supreme fiind, sub acest aspect, nerelevantă, rămâne totuși de necontestat competența exclusivă a Curții Constituționale de a se pronunța asupra conformității cu Constituția, printre altele, a dispozițiilor din legi și ordonanțe. Prin hotărârea instanței de trimitere se tinde la a se demonstra caracterul lipsit de accesibilitate și previzibilitate al art. 338 alin. (1) din Codul penal cu trimitere la art. 75 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau, altfel spus, contrarietatea acestora cu dispozițiile art. 20 din Constituție referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 7 paragraful 1 privind principiul legalității incriminării și pedepsei din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Or, un atare demers cade în competența de soluționare a Curții Constituționale, instanță care, prin Decizia nr. 154 din 24 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 16 iunie 2016), a constatat că dispozițiile art. 338 alin. (1) din Codul penal îndeplinesc cerințele de claritate, accesibilitate și previzibilitate a legii, soluție menținută și prin deciziile instanței de contencios constituțional nr. 140 din 14 martie 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 13 iulie 2017) și nr. 340 din 11 mai 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 29 august 2017). Pentru argumentele ce precedă s-a apreciat că a doua întrebare nu constituie o chestiune de drept a cărei competență de soluționare să revină Înaltei Curți de Casație și Justiție, ci o excepție de neconstituționalitate care cade în competența exclusivă a Curții Constituționale. ...