Decizia ÎCCJ nr. 6/2018 (HP)Punctul X

X. Punctul de vedere exprimat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția judiciară La data de 21 martie 2018, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus concluzii privind rezolvarea de principiu a chestiunii de drept supuse dezlegării, iar prin Adresa nr. 341/C/410/III-5/2018 din data de 21 martie 2018 a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând problema de drept supusă dezlegării. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a menționat că nu este îndeplinită condiția ca întrebarea adresată instanței supreme să constituie o problemă de drept, iar rezolvarea ce se solicită a fi dată de către Înalta Curte de Casație și Justiție să fie una de principiu. Parchetul a apreciat, în esență, că excedează competenței instanței supreme să identifice trăsăturile distinctive pe care o faptă trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi calificată drept infracțiune economică, consecutiv acestui demers putându-se verifica dacă infracțiunea prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție este ori nu o infracțiune economică. În acest sens a arătat că, deși este scos din ordinea juridică, în urma constatării ca neconstituțional prin Decizia nr. 573 din 3 mai 2011 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011), art. 74^1 alin. (1) din Codul penal va continua să se aplice și ulterior publicării în Monitorul Oficial a sus-amintitei decizii în cazul infracțiunilor comise în timpul cât textul legal s-a aflat în vigoare, ca efect al dispozițiilor art. 5 alin. (2) din Codul penal. Așa fiind, cum faptele deduse judecății instanței de trimitere au fost comise în perioada 2007-2008, ca lege penală mai favorabilă, art. 74^1 din Codul penal ar putea fi aplicabil, în pofida constatării neconstituționalității sale. S-a mai susținut că în decizia instanței de contencios constituțional se reține că, din redactarea art. 74^1 alin. 1 din Codul penal din 1968 „nu se desprinde cu suficientă claritate și precizie care pot fi acele «unor infracțiuni economice prevăzute în legi speciale», putându-se ajunge la o înțelegere deficitară a conceptului de infracțiuni economice (cum ar fi, de pildă, infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene ori infracțiunile în legătură directă cu infracțiunile de corupție prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție)“, din cele reținute desprinzându-se poziția Curții Constituționale cu privire la cel puțin două aspecte: pe de o parte, sintagma «unor infracțiuni economice prevăzute în legi speciale» este neclară și imprecisă, neputându-se determina care sunt infracțiunile economice cărora le este aplicabil textul, iar pe de altă parte, infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene ar putea fi greșit incluse în categoria infracțiunilor economice prevăzute în legi speciale. De asemenea, că cele de mai sus justifică susținerea că problema de drept a cărei dezlegare i se solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost deja lămurită de Curtea Constituțională. S-a mai susținut că, deși dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală nu indică printre condițiile de admisibilitate a sesizării și inexistența unei decizii a Curții Constituționale cu privire la problema de drept a cărei dezlegare se solicită, este totuși neîndoielnic că deciziile instanței de contencios constituțional sunt obligatorii și pentru instanța supremă, câtă vreme art. 147 alin. (4) din Constituție nu prevede norme derogatorii de la acest caracter. Ministerul Public a considerat că, prealabil examinării condițiilor de admisibilitate reglementate în art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casație și Justiție are a verifica dacă demersul judiciar ce i se solicită se circumscrie competenței sale funcționale, astfel cum este aceasta prevăzută în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, și anume asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii de către celelalte instanțe judecătorești. Sintagma „interpretarea legii“ pornește de la premisa existenței unei norme, chiar neclară sau susceptibilă de varii interpretări, deoarece în cauza ce formează obiectul prezentei dezlegări se solicită instanței supreme să lămurească dacă o infracțiune tip aparține unei categorii de infracțiuni, cea a infracțiunilor economice. A opinat că pentru a răspunde acestei întrebări este necesar să existe fie o definiție legală a infracțiunii economice sau măcar să fie stabilite trăsăturile, elementele distinctive pe care o faptă trebuie să le îndeplinească pentru a fi calificată ca infracțiune economică, fie o enumerare a infracțiunilor care intră în această categorie, aceste demersuri căzând în sarcina legiuitorului și excedând competenței judecătorului, care nu stabilește criteriile după care o infracțiune intră într-o categorie sau alta, nu definește infracțiuni și nu creează dispoziții legale. Judecătorul interpretează și aplică norma juridică. Cel care o creează este legiuitorul, care trebuie să indice acele criterii distinctive comune care le diferențiază de alte infracțiuni (cele contra patrimoniului, de serviciu etc.) și totodată le unește între ele (obiectul juridic special, prejudiciul etc.). În lipsa nu doar a unei definiții legale a infracțiunii economice, ci și a inexistenței în întreaga legislație penală și extrapenală a calificării explicite a unei fapte ca fiind infracțiune economică, demersului solicitat instanței supreme nu i se poate da curs fără ca prin aceasta instanța supremă să își încalce funcția de jurisdicție. Astfel cum s-a reținut și în decizia Curții Constituționale mai sus menționată, interpretările jurisprudențiale nu pot fi decât subiective și arbitrare. ...