Decizia ÎCCJ nr. 2/2019 (HP)Punctul II

II. Expunerea succintă a cauzei Curtea de Apel București - Secția a II-a penală a fost sesizată să examineze apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București împotriva Sentinței penale nr. 494 din 5.06.2018, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în Dosarul nr. 24.590/300/2017. Prin Sentința penală nr. 494 din 5 iunie 2018, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în Dosarul nr. 24.590/300/2017, prima instanță a dispus, în temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, achitarea inculpatului sub aspectul săvârșirii a două infracțiuni de neexecutare a sancțiunilor penale în concurs real, fiecare prevăzută de art. 288 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal. Judecătoria a reținut, printre altele, că situația de fapt descrisă în actul de sesizare corespunde adevărului, în sensul că lucrătorii din cadrul Secției 9 Poliție l-au depistat pe inculpat în municipiul București, respectiv: în noaptea de 6/7.04.2014, în jurul orei 23,40, pe bd. Basarabia nr. 80 din București, sectorul 2; la data de 19.04.2014, în jurul orei 09,40, la Spitalul „Sf. Pantelimon“ din București, sectorul 2, unde fusese adus la 18.04.2014, în jurul orei 15,50 din București, sectorul 2, Str. Irimicului nr. 2. Aceasta, deși prin Sentința penală nr. 236 din 9.06.2005 a Tribunalului Argeș se dispusese contopirea pedepselor aplicate inculpatului prin sentințele penale nr. 1.034/2004 și nr. 912/2003 ale Tribunalului București, se stabilise în sarcina acestuia o pedeapsă rezultantă de 14 ani de închisoare și i se aplicase, în temeiul art. 116 din Codul penal din 1969, măsura de siguranță a interzicerii dreptului de a se afla în municipiul București pe o durată de 5 ani (dispusă inițial prin Sentința penală nr. 1.034/2004 a Tribunalului București). Inculpatul a fost liberat condiționat din executarea acestei pedepse la data de 15.05.2012, astfel că la datele la care a fost depistat în municipiul București în cauză el se afla sub puterea măsurii de siguranță a interzicerii dreptului de a se afla în această localitate. În raport cu situația de fapt reținută, judecătoria a constatat că, în drept, faptele inculpatului nu sunt prevăzute în prezent de legea penală. Astfel, sub imperiul Codului penal anterior, sustragerea de la executarea măsurii de siguranță prevăzute de art. 116 din Codul penal din 1969 era incriminată de art. 271 alin. 4 din Codul penal din 1969, constituind o variantă normativă a infracțiunii de nerespectare a hotărârilor judecătorești, sancționată cu închisoarea de la o lună la trei luni, alternativ cu amenda. Art. 271 alin. 4 din Codul penal din 1969 a fost abrogat la data de 1.02.2014, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal. În sistemul noului Cod penal nu se mai regăsește măsura de siguranță a interzicerii dreptului de a se afla în anumite localități, posibilitatea impunerii unei astfel de interdicții fiind prevăzută cu titlu de pedeapsă complementară la art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal. Totodată, potrivit art. 288 alin. (1) din Codul penal, constituie infracțiunea de neexecutare a sancțiunilor penale „[sustragerea de la executare ori neexecutarea conform legii a unei pedepse complementare [...]“, care se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă. În legea de punere în aplicare a noului Cod penal nu se regăsesc dispoziții care să asimileze măsura de siguranță prevăzută la art. 116 din Codul penal din 1969 cu pedeapsa complementară prevăzută la art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal sau care să prevadă că măsura de siguranță menționată se execută potrivit regimului de executare al pedepsei complementare amintite. Pornind de la aceste premise și având în vedere principiul legalității incriminării, prevăzut de art. 1 alin. (1) din Codul penal, precum și dispozițiile art. 4 din Codul penal privind aplicarea legii penale de dezincriminare, prima instanță a conchis că, pe de o parte, tratamentul sancționator prevăzut la art. 271 alin. 4 din Codul penal din 1969 (care incrimina, în mod expres, încălcarea măsurii de siguranță prevăzute de art. 116 din Codul penal din 1969) nu mai poate fi aplicat, ca urmare a ieșirii din vigoare a acestui text legal odată cu întregul Cod penal anterior, iar, pe de altă parte, faptele inculpatului deduse judecății în cauză, prin care a nesocotit măsura de siguranță menționată, nu pot fi încadrate în textul art. 288 alin. (1) din Codul penal, care incriminează, în mod expres, sustragerea de la executare ori neexecutarea conform legii a unei pedepse complementare. În lipsa unei norme tranzitorii care să prevadă că, după intrarea în vigoare a noului Cod penal, măsura de siguranță prevăzută la art. 116 din Codul penal anterior (prin urmare, o măsură menită să înlăture o stare de pericol, reglementată într-un titlu separat de cel dedicat pedepselor) capătă regimul de executare și efectele pedepsei complementare prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal actual (o sancțiune de drept penal, prevăzută în titlul consacrat pedepselor), asimilarea acestor două instrumente de impunere a interdicției de a se afla în anumite localități ar constitui rezultatul unei interpretări a legii prin analogie. Or, legea penală este de strictă interpretare și aplicare, caracter care decurge din principiul legalității incriminării enunțat mai sus, astfel că nu sunt permise interpretarea și aplicarea ei prin analogie. Împotriva sentinței penale anterior menționate a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București, solicitând, în esență, desființarea sentinței penale apelate și pronunțarea unei noi hotărâri prin care să se dispună condamnarea inculpatului pentru săvârșirea celor două infracțiuni de neexecutare a sancțiunilor penale, în concurs real, prevăzute de art. 288 alin. (1) din Codul penal, art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal, fiecare cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal. În acest sens a arătat, în esență, că „există o continuitate atât a aplicării sub forma unei sancțiuni cu caracter penal a interzicerii unei persoane, față de care s-a pronunțat o hotărâre de condamnare, de a se afla în anumite localități stabilite de instanță, cât și a incriminării nerespectării sancțiunii aplicate, indiferent de forma sub care a fost aplicată, respectiv cu titlu de măsură de siguranță, potrivit Codului penal din 1969, sau cu titlu de pedeapsă complementară, potrivit legislației în vigoare. (...) Un argument în acest sens îl poate constitui art. 6 alin. (5) din Codul penal, potrivit căruia când legea nouă este mai favorabilă (...), pedepsele complementare și măsurile de siguranță neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta“. ...