Decizia ÎCCJ nr. 15/2018 (RIL)Punctul 2

2. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție În ceea ce privește problema de drept ce face obiectul sesizării, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că soluția legală în materie este ilustrată de prima orientare jurisprudențială. Jurisprudența neunitară care formează obiectul prezentului recurs în interesul legii este generată de interpretarea diferită a sintagmei „locul de deținere“ existentă în dispozițiile legale care reglementează competența de soluționare a cererilor formulate de persoana condamnată în etapa executării pedepsei. Stabilirea penitenciarului în care persoana condamnată a fost repartizată să execute pedeapsa închisorii prezintă relevanță, întrucât instanța competentă să soluționeze unele dintre cererile formulate de aceasta în timpul executării pedepsei este instanța în a cărei circumscripție se află locul de deținere. Astfel, dispozițiile Codului de procedură penală referitoare la instanța competentă să soluționeze cererile formulate de persoanele condamnate în timpul executării pedepsei în ipoteza în care acestea se află în stare de deținere [cereri referitoare la modificări de pedeapsă (contopiri), liberare condiționată, intervenția unei legi penale noi, întreruperea executării pedepsei și contestații la executare] trebuie coroborate cu dispozițiile Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările și completările ulterioare. Potrivit art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013, penitenciarul în care persoana condamnată execută pedeapsa privativă de libertate se stabilește de Administrația Națională a Penitenciarelor. La stabilirea penitenciarului se are în vedere ca acesta să fie situat cât mai aproape de localitatea de domiciliu a persoanei condamnate, ținându-se seama și de regimul de executare stabilit, măsurile de siguranță ce trebuie luate, nevoile de reintegrare socială identificate, sex și vârstă. Din analiza acestor dispoziții reiese că legiuitorul a avut în vedere faptul că penitenciarul unde persoana condamnată a fost repartizată să execute efectiv pedeapsa închisorii de către Administrația Națională a Penitenciarelor, în urma stabilirii regimului de detenție, reprezintă locul de deținere al acesteia. A considera că locul de deținere al persoanei condamnate îl reprezintă penitenciarul în care aceasta se află „în tranzit“ la momentul formulării cererii pentru soluționarea unor „afaceri judiciare“ (audierea ca suspect, solicitarea de a depune depoziție în calitate de martor etc.) sau tratarea unor probleme de sănătate contravine scopului legii și conduce la încurajarea practicii unora dintre persoanele condamnate aflate în stare de deținere de a sesiza alte instanțe decât cea competentă teritorial, în scopul transferării provizorii sau menținerii într-un alt loc de deținere decât cel în care au fost repartizate să execute pedeapsa închisorii. De altfel, această interpretare creează posibilitatea persoanelor condamnate să aleagă instanța care să îi soluționeze cererile formulate. În acest mod, nu doar că pedeapsa în a cărei executare se află persoana condamnată își atinge doar parțial scopul pentru care a fost aplicată, dar există și riscul pronunțării unor soluții diferite, chiar contradictorii, de către instanțele implicate în soluționarea cauzelor cu acest specific. Situația juridică descrisă creează premisele abuzului de drept, în totală contradicție cu scopul executării pedepsei, acela de formare a unei atitudini corectă față de ordinea de drept. Un alt argument pentru a considera că este competentă să soluționeze cererile formulate de persoanele condamnate, instanța corespunzătoare în circumscripția căreia se află locul de deținere, stabilit conform art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013, este acela de a evita atât declinările de competență succesive care ar prelungi nejustificat soluționarea unor cereri urgente prin natura lor, cât și deplasările persoanelor deținute la alte instanțe din țară, deplasări care implică riscuri pentru siguranța penitenciarelor, precum și cheltuieli bugetare. De altfel, după transferurile succesive, persoanele condamnate revin pentru executarea pedepsei în penitenciarul stabilit de Administrația Națională a Penitenciarelor, conform art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013. Pe de altă parte, stabilirea competenței de soluționare a cererilor formulate de persoanele condamnate în favoarea instanței corespunzătoare în circumscripția căreia se află locul de deținere, stabilit de Administrația Națională a Penitenciarelor, reprezintă un criteriu de competență mai stabil care ar împiedica „tranzitul“ generat de deținuții care aflați temporar pentru soluționarea unor „afaceri judiciare“ sau tratarea unor probleme de sănătate în alte penitenciare formulează o multitudine de cereri pe care, ulterior, în mare majoritate, nu și le însușesc. Pe de altă parte, principiul celerității prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 8 din Codul de procedură penală nu ar fi îndeajuns de eficient în condițiile în care persoana condamnată își schimbă în mod frecvent locul de deținere, ceea ce generează fie întârzieri în soluționarea cererilor formulate, fie respingerea acestora ca rămase fără obiect. În acest sens, instanța supremă a considerat că transferurile repetate lipsesc de eficiență cererile formulate, întrucât până la momentul soluționării acestora, de multe ori, rămân fără obiect, fiind indicată Decizia nr. 14 din 18 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în Dosarul nr. 1.693/1/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 908 din 20 noiembrie 2017. Din această perspectivă a apreciat că instanța competentă să soluționeze cererile formulate de persoanele condamnate aflate în stare de deținere, în etapa executării pedepsei, este instanța în circumscripția căreia se află locul de deținere stabilit de Administrația Națională a Penitenciarelor, conform art. 11 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor de siguranță dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările și completările ulterioare. ...