Decizia ÎCCJ nr. 15/2018 (RIL)Punctul 4

4. Punctul de vedere exprimat de Direcția legislație, studii, documentare și informatică juridică din cadrul înaltei Curți de Casație și Justiție asupra problemei de drept ce a generat practică neunitară Direcția de specialitate consideră că „instanța competentă să soluționeze cererile formulate de persoanele condamnate în cursul executării pedepsei este instanța în a cărei circumscripție se află locul de deținere la data formulării cererii, indiferent dacă locul de deținere este reprezentat de penitenciarul stabilit inițial sau de penitenciarul stabilit prin transferarea definitivă ori temporară a persoanei condamnate.“ Opinia se întemeiază pe următoarele argumente: a) În cadrul titlului consacrat executării hotărârilor penale, Codul de procedură penală reglementează o serie de cereri care pot fi formulate de persoana condamnată în cursul executării pedepsei și atribuie competența de soluționare a acestor cereri instanței în a cărei circumscripție se află locul de deținere (de exemplu, cererile în materia modificărilor de pedepse prevăzute în art. 585 din Codul de procedură penală, în materia liberării condiționate prevăzute în art. 587 din Codul de procedură penală, în materia întreruperii executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață, conform art. 593 din Codul de procedură penală, sau în materia contestației la executare conform art. 597-598 din Codul de procedură penală). În concepția Codului de procedură penală, locul de deținere care determină instanța competentă este reprezentat de locul de deținere în care execută pedeapsa persoana condamnată la data formulării cererii, întrucât legiuitorul nu ar putea stabili competența instanței în raport cu locurile de deținere în care persoana condamnată a executat o parte din pedeapsă anterior formulării cererii sau în raport cu locurile de deținere în care va executa pedeapsa în viitor persoana condamnată. Referindu-se la „instanța în a cărei circumscripție se află locul de deținere“, legiuitorul nu face nicio distincție între locul de deținere stabilit inițial și locul de deținere stabilit prin transferarea persoanei condamnate și, în acest din urmă caz, legiuitorul nu face nicio distincție între locul de deținere stabilit prin transferarea definitivă a persoanei condamnate sau prin transferarea temporară a acesteia.^1 ^1 Inexistența unei distincții între transferarea definitivă și transferarea temporară a persoanei condamnate rezultă și din Decizia nr. 14/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 908 din 20 noiembrie 2017). În acest sens, în dispozitivul Deciziei nr. 14/2017, Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat că, în interpretarea dispozițiilor art. 56 din Legea nr. 254/2013, cu modificările și completările ulterioare, judecătorul de supraveghere a privării de libertate din cadrul penitenciarului a cărui administrație a dispus măsuri pretins a fi îngrădit exercitarea drepturilor persoanei condamnate este competent să soluționeze pe fond plângerea formulată, chiar dacă ulterior aceasta a fost transferată definitiv sau temporar. Unicul criteriu pe baza căruia se determină instanța competentă, desprins din dispozițiile Codului de procedură penală, este criteriul locului de deținere în care persoana condamnată execută pedeapsa la locul formulării cererii. În consecință, dispozițiile Codului de procedură penală nu asigură un temei legal pentru determinarea instanței competente în raport cu un loc de deținere în care persoana condamnată nu execută, în mod efectiv, pedeapsa la data formulării cererii. ... b) În conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările și completările ulterioare, pedeapsa privativă de libertate se execută în locuri anume destinate, denumite penitenciare. Așadar, locul de deținere în care execută pedeapsa persoana condamnată, în accepțiunea titlului consacrat executării hotărârilor penale din Codul de procedură penală, este penitenciarul. Penitenciarul în care persoana condamnată execută pedeapsa privativă de libertate se stabilește de Administrația Națională a Penitenciarelor, conform art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013. Transferarea persoanelor condamnate din penitenciarul stabilit inițial într-un alt penitenciar, indiferent dacă transferarea este definitivă sau temporară, se realizează tot de Administrația Națională a Penitenciarelor sau de structurile subordonate acesteia. În acest sens, în dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 se prevede că transferarea persoanelor condamnate în alt penitenciar, ca urmare a stabilirii sau schimbării regimului de executare a pedepselor privative de liberate sau pentru alte motive întemeiate, se dispune de către directorul general al Administrației Naționale a Penitenciarelor. De asemenea, în dispozițiile art. 45 alin. (3) și (4) din Legea nr. 254/2013 se prevede că: (3) Transferarea persoanelor condamnate în alt penitenciar, dacă este necesară activității unui organ judiciar, se dispune, la solicitarea organului judiciar, de către directorul penitenciarului, iar, în cazul persoanelor condamnate solicitate de mai multe organe judiciare în aceeași perioadă de timp, transferarea temporară se dispune de către directorul general al Administrației Naționale a Penitenciarelor. (4) Directorul general al Administrației Naționale a Penitenciarelor dispune transferarea temporară în situația prevăzută la alin. (3) , ținând cont de următoarele criterii: a) cauzele penale în care, pentru persoanele condamnate, au fost emise mandate de arestare preventivă; b) cauzele penale au prioritate față de cauzele civile; c) instanțele judecătorești au prioritate față de celelalte organe judiciare; d) gradul de jurisdicție a organului judiciar care instrumentează cauza; e) netransferarea ar afecta grav urmărirea penală sau judecata. Pe baza dispozițiilor art. 11 alin. (5) și ale art. 45 alin. (2) -(4) din Legea nr. 254/2013 se desprinde concluzia că, atât în privința penitenciarului stabilit inițial, cât și a penitenciarului stabilit prin transferarea definitivă sau temporară a persoanei condamnate, nu ar putea fi identificat un temei legal în reglementarea privind executarea pedepselor privative de libertate care să permită atribuirea unei relevanțe diferite penitenciarului stabilit inițial față de penitenciarul stabilit prin transferare definitivă ori temporară, ca locuri de deținere în care persoana condamnată execută pedeapsa la data formulării cererii. În consecință, din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 254/2013 și din perspectiva dispozițiilor Codului de procedură penală, nu se poate conferi o prevalență, în determinarea instanței competente, locului de deținere reprezentat de penitenciarul stabilit inițial în raport cu locul de deținere reprezentat de penitenciarul stabilit prin transferarea definitivă sau temporară a persoanei condamnate, în detrimentul criteriului locului de deținere în care execută în mod efectiv pedeapsa persoana condamnată la data formulării cererii, chiar dacă acest loc de deținere este reprezentat de penitenciarul stabilit prin transferarea temporară a persoanei condamnate. ... c) Criteriul locului de deținere în care execută pedeapsa persoana condamnată la data formulării cererii, ca loc de deținere pe baza căruia se determină instanța competentă, presupune că transferarea persoanei condamnate ulterior datei formulării cererii într-un alt penitenciar nu are aptitudinea de a modifica instanța competentă și nu poate avea ca efect declinarea competenței. În măsura în care se admite că transferarea persoanei condamnate ulterior datei formulării cererii într-un alt penitenciar nu are aptitudinea de a modifica instanța competentă, trebuie să se admită, pentru identitate de rațiuni, că nici executarea pedepsei într-un alt penitenciar anterior formulării cererii nu ar avea aptitudinea de a modifica instanța competentă. Dificultățile de ordin practic generate de formularea unor cereri la data la care persoana condamnată este transferată temporar într-un penitenciar nu se pot soluționa prin interpretarea dispozițiilor Legii nr. 254/2013, în sensul unor distincții neprevăzute în cuprinsul legii menționate sau în Codul de procedură penală. O astfel de interpretare ar pune în discuție criteriul locului de deținere în care persoana condamnată execută pedeapsa la data formulării cererii, ca unic criteriu rezultat din dispozițiile Codului de procedură penală, cu efecte în determinarea instanței competente în toate ipotezele în care intervin schimbări ale locului de deținere în cursul executării pedepsei și cu consecința generării unor declinări succesive de competență. Față de considerentele expuse, în opinia direcției de specialitate: Instanța competentă să soluționeze cererile formulate de persoanele condamnate în cursul executării pedepsei este instanța în a cărei circumscripție se află locul de deținere la data formulării cererii, indiferent dacă locul de deținere este reprezentat de penitenciarul stabilit inițial sau de penitenciarul stabilit prin transferarea definitivă ori temporară a persoanei condamnate. ... ...