Decizia ÎCCJ nr. 2/2018 (RIL)Punctul VI

VI. Opinia procurorului general 28. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat, în principal, că problema de drept nu este aptă a fi soluționată pe calea unui recurs în interesul legii, întrucât instanța de unificare nu poate ca, dând o dezlegare problemei privind concursul dintre urmărirea silită pornită de creditorul ipotecar și instituirea sechestrului asigurător în procesul penal, prin extrapolarea premisei, care este întotdeauna cazuală, să realizeze o evaluare de principiu care să rezolve întreaga problematică generată de aplicarea art. 712 și următoarele din Codul de procedură civilă, pentru a atinge finalitatea urmărită prin mecanismul recursului în interesul legii. ... 29. A apreciat astfel că recursurile în interesul legii sunt inadmisibile, dat fiind că problemele de drept ce fac obiectul sesizărilor nu își găsesc răspunsul prin aplicarea punctuală a unuia sau altuia dintre textele de lege invocate, cât timp nu vizează aspecte ridicate de conținutul normativ al acestora, ci concursul dintre dreptul real de urmărire conferit de ipotecă și sechestrul asigurător dispus în procesul penal. ... 30. În subsidiar, asupra problemei de drept invocate, a considerat că existența unor măsuri asigurătorii înființate în cadrul unui proces penal nu suspendă executarea silită începută de un creditor garantat, al cărui drept de ipotecă asupra acelorași bunuri în privința cărora s-au luat măsurile asigurătorii a devenit opozabil terților anterior înființării măsurilor asigurătorii în procesul penal și nici nu determină nulitatea actelor de executare ulterioare înființării măsurii asigurătorii în procesul penal. ... 31. În argumentarea acestui punct de vedere procurorul general a arătat că, atunci când sechestrul asigurător a fost instituit în procesul penal pentru garantarea reparării pagubei produse prin infracțiune și/sau a cheltuielilor judiciare cuvenite părților care, în conformitate cu art. 581 din Codul de procedură penală, se execută potrivit legii civile, dreptul asigurat va fi valorificat în cadrul unei executări silite civile, astfel încât limitările prevăzute de legea civilă în privința bunurilor urmăribile nu pot fi ignorate. ... 32. Un prim aspect aflat în divergență vizează înțelesul noțiunii de „indisponibilizare“, ca efect al instituirii măsurii asigurătorii în procesul penal. Într-o orientare se consideră că indisponibilizarea presupune suspendarea temporară a dreptului de dispoziție și nu se identifică sub nicio formă cu noțiunea de „inalienabilitate“ și nici cu aceea de „insesizabilitate“. Dimpotrivă, în orientarea opusă, indisponibilizarea include atât inalienabilitatea, cât și insesizabilitatea bunului, de vreme ce acest efect al măsurii asigurătorii vizează întreaga situație (realitate juridică) a bunului. ... 33. În această privință, un prim reper este dat de conținutul normativ al dispozițiilor art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală pe baza căruia se determină scopul și finalitatea măsurilor asigurătorii. ... 34. Cauza sechestrului penal, scopul imediat al instituirii acestei măsuri provizorii, cu caracter temporar, constă în maximizarea eficacității măsurii definitive ce ar putea fi dispusă la finalizarea procesului penal prin evitarea ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor. ... 35. Pe de altă parte, finalitatea sechestrului asigurător, înțeleasă ca măsură ce se prefigurează a fi luată cu privire la bunurile sechestrate după clarificarea situației acestora, constă în: asigurarea reparării pagubei, garantarea plății amenzii penale și a cheltuielilor judiciare, executarea confiscării speciale sau a confiscării extinse. ... 36. Din aceste perspective se observă că nu există nicio deosebire sub aspectul finalității și a efectelor între sechestrul asigurător instituit în procesul penal și cel instituit în procesul civil, ambele având caracterul unei măsuri asigurătorii prin mijlocirea căreia unele bunuri sunt puse sub paza unui delegat al justiției, pentru a împiedica sustragerea lor garanției comune a creditorilor, în sensul art. 2.324 din Codul civil, și a preveni riscul insolvabilității debitorului. ... 37. Indisponibilizarea nu se identifică cu inalienabilitatea prevăzută de art. 136 alin. (4) din Constituția României ori de Codul civil, termen utilizat pentru a da expresie interdicției de înstrăinare a unui bun sau a unui drept subiectiv prin acte juridice de drept privat. Astfel, bunul indisponibilizat nu este în mod necesar și inalienabil. ... 38. Cu atât mai mult, nu poate fi pus semnul egalității între indisponibilizare și insesizabilitate, de vreme ce situațiile în care un bun este insesizabil, constituind excepții de la principiul potrivit căruia întreaga avere a debitorului formează garanția comună a creditorilor, trebuie expres prevăzute de lege și sunt de strictă interpretare și aplicare. ... 39. Astfel, efectul indisponibilizării nu vizează și activitățile creditorilor care dețin un titlu executoriu și doresc să execute bunul sechestrat, cu atât mai mult cu cât aceștia dețin un drept de ipotecă asupra acestui bun, ipotecă a cărei opozabilitate față de terți au asigurat-o mai înainte de înființarea sechestrului asigurător în procesul penal. ... 40. Al doilea aspect aflat în divergență privește aplicarea principiului „penalul ține în loc civilul“, care însă nu este aplicabil în ipotezele problemei de drept sesizate prin recursurile în interesul legii declarate, nefiind vorba despre o acțiune civilă exercitată în procesul penal care să aibă ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile, potrivit legii civile, pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale. ... 41. Problema conflictului dintre interesul general, obștesc, ocrotit prin instituirea sechestrului și a interesului privat al creditorului a cărui creanță este garantată printr-o ipotecă mai înainte înscrisă în registrele de publicitate trebuie privită din perspectiva finalității procedurii execuționale și a ordinii de preferință a creditorilor instituită de Codul de procedură civilă, Codul civil și Codul de procedură fiscală, aplicabile după caz. ... 42. Din formularea folosită de art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, conform căreia măsurile asigurătorii ar avea nu doar o natură conservatorie contra unor acte ale suspectului, inculpatului sau părții responsabile civilmente de diminuare a patrimoniului în scopul zădărnicirii executării amenzii, reparării pagubei etc., ci și o funcție de garantare a executării acestora, nu se poate susține că măsurile asigurătorii produc efecte asemănătoare unor veritabile ipoteci legale, imobiliare sau mobiliare. ... 43. Până la pronunțarea unei hotărâri definitive în cauza penală, sechestrul asigurător instituit nu împiedică executarea unei creanțe certe, lichide și exigibile consfințite prin titlu executoriu în favoarea unui creditor ipotecar al cărui drept de ipotecă a devenit opozabil terților anterior instituirii măsurii asigurătorii. De aceea, instanța de executare nu ar putea refuza încuviințarea executării silite în considerarea existenței unui sechestru asigurător penal, întrucât o asemenea situație nu este prevăzută de lege. ... 44. Instituirea sechestrului penal nu poate duce nici la suspendarea legală a executării silite începute de creditorul ce deține un titlu executoriu împotriva suspectului, inculpatului sau părții responsabile civilmente, întrucât cauzele de suspendare legală a executării silite sunt expres și limitativ prevăzute de lege, iar printre acestea nu se regăsesc și cele determinate de instituirea unui sechestru penal asupra bunurilor mobile sau imobile ale persoanei urmărite. ... 45. Teza conform căreia, pentru a putea proceda la executarea silită a bunului, creditorul urmăritor trebuie să obțină mai întâi ridicarea sechestrului ori desființarea acestei măsuri printr-o hotărâre a instanței penale în procedura prevăzută de art. 250 din Codul de procedură penală nu poate fi primită, întrucât ridică serioase probleme de compatibilitate cu exigențele art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. ... 46. Constituind ingerințe în dreptul de creanță al creditorului ipotecar, aceste măsuri nu trebuie doar să fie prevăzute de lege și să apere un interes general, ci trebuie să existe și un raport rezonabil de proporționalitate. Or, această condiție nu este îndeplinită dacă un creditor, a cărui creanță certă, lichidă și exigibilă este garantată cu o ipotecă de rang prioritar, se vede pus în imposibilitatea de a-și valorifica dreptul din cauza sechestrului, condiționat de existența unui proces penal cu o durată și soluție finală incerte. ... ...